Prima mea poveste

Cea de-a treia temă la literatura română a fost, poate, și cea mai mare și frumoasă provocare a acestui an. O poveste! O poveste pentru copii. Problema e că eu nu scrisesem niciodată povești pe blog. Invenții. Bazaconii. Am ales să relatez mereu întâmplări reale din viața mea, să îmi fac publice gândurile, trăirile, emoțiile, dorințele, tocmai pentru că mi s-a părut mult mai ușor decât să născocesc ceva, să inventez, să-mi imaginez. De data asta trebuia să fiu creativă. Și, poate că totul ar fi fost mult mai facil dacă nu ni s-ar fi impus un anume titlu pentru respectiva poveste. Cerința suna astfel: „scrieţi o poveste despre un băiat, un stâlp de iluminat şi un borcan cu miere. Nu uitaţi că o poveste reuşită are nevoie de un fir logic, de concizie şi de investiţia voastră afectivă în rândurile scrise.” Și, ca orice poveste, trebuia să conțină și o morală.

Inițial am fost bulversată. Năucită. Cum să scriu despre un stâlp de iluminat și un borcan cu miere? Este aberant, nu au nicio legătură, mi se părea imposibil să brodez ceva pe marginea unui asemenea „subiect ofertant”.

Dar aveam nevoie să-mi dovedesc mie că pot. Duminică am primit tema și luni dimineață eram deja instalată comod la birou, cu laptopul în față, pregătită de „micul examen”. După cca patru ore povestea era gata. Iată ce a ieșit:

Poveste despre un băiețel, un stâlp de iluminat și un borcan cu miere

Trăia odată, într-un orășel pitulat între dealuri înverzite, cu străzi pavate cu piatră cubică și case multicolore cu lucarne și grădini parfumate, un băiețel blond și alintat, care nu voia în ruptul capului să împartă nimic cu ceilalți.

În fiecare dimineață, Robby se așeza comod la masa din livingul imens unde își invita de obicei și prietenul preferat, ursulețul de pluș Oscar și aștepta nerăbdător ca mama să vină cu micul dejun favorit. Robby dorea să mănânce zilnic clătite rumenite și pufoase cu zmeură, afine și frișcă, peste care turna tacticos, dintr-un borcan, miere din belșug. Mierea are proprietăți tămăduitoare miraculoase, îi citise mama dintr-o carte, într-o seară de iarnă, pe când el tremura de frig sub pătură și strănuta neîncetat, cuprins de o răceală cumplită, cu febră 39, iar de atunci, Robby nu mai voia să se despartă de ea.
Din scăunelul lui, Oscar se uita cu jind la borcanul cu miere:
– Robby, dă-mi și mie niște miere, îndrăzni Oscar, sperând că de data asta va primi și el o porție generoasă de clătite cu fructe dulci și zemoase.
– Oscar, dacă îți dau și ție, mie ce-mi mai rămâne? Și Robby își refuză iar, categoric, amicul pofticios.

După micul dejun, băiețelul și Oscar ieșeau în curte. Robby se juca împreună cu vecinii săi, Peter și Andy, iar ursulețul îi privea cu dragoste, tolănit în șezlongul situat în grădina cu tufe de liliac mov, iasomie albă puternic mirositoare și trandafiri galbeni. Seara se adunau toți copiii de pe stradă și își povesteau peripețiile de peste zi, punând la cale noi năstrușnicii, sub felinarul din fața casei lângă care era amplasată o bancă de lemn și fier forjat. Era un stâlp de iluminat montat special de părinții lui Robby pentru efectul de siguranță și confort obținut, pentru că astfel curtea și grădina erau scăldate într-o lumină caldă și primitoare, subliniind noaptea părțile frumoase ale grădinii care ziua nu ieșeau în evidență. Jocul de lumini și umbre creat punea accent pe scoarța copacilor, pe alei, flori și bordurile decorative. Apoi, Robby intra în casă și îl informa și pe Oscar despre planurile din ziua următoare, despre tot ce simțea și își dorea. Îi încredința ursulețului toate micile sale secrete, iar acesta îl asculta cu mare atenție și îl sfătuia cu drag până când băiețelul adormea fericit cu el în brațe

Într-o dimineață de primăvară, Oscar se așeză la masă alături de prietenul lui care își aștepta ca de obicei clătitele cu miere. Îl rugă frumos și de data asta pe Robby să-i dea o linguriță de miere din borcan, dar băiețelul rămase neînduplecat. Dezamăgit de refuzul lui Robby, Oscar simți că acesta nu-l iubește cu adevărat și decise mâhnit că e timpul să plece și, poate, de ce nu, să-și găsească un alt prieten. Un prieten adevărat care să împartă cu el și bune și rele. Profitând de un moment de neatenție, Oscar se strecură afară din casă și porni spre tufa de iasomie din grădină, care era lipită de gardul casei. Se gândi să se ascundă aici, iar la lăsarea serii, atunci când copiii se strângeau sub stâlpul de iluminat, îi va putea urmări pe toți și apoi decide care dintre ei merită să-i fie prieten. Singur și dezorientat ursulețul nu văzu un spin de la un trandafir care îi sfâșie blănița moale și catifelată și atunci, rănit, căzu la pământ. Cu sufletul plin de tristețe, Oscar încercă fără succes să se ridice și să-și continue drumul.

Robby observă imediat că Oscar lipsește.
– Unde o fi ursulețul asta amețit? se întrebă el încurcat. Pe unde l-am lăsat oare? Și porni imediat spre camera lui să-l caute printre celelalte jucării aruncate în dezordine pe podea. Dar Oscar nu era pe nicăieri.
– Oscar, Oscar, unde ești? Unde te-ai ascuns? strigă Robby intrigat. Nu e frumos din partea ta să te joci fără mine!
Neprimind răspuns, băiețelul își întrebă părinții dacă nu l-au văzut pe Oscar. Dar nici ei nu-l văzuseră și nu l-au putut ajuta să dezlege misterul dispariției ursulețului de pluș.
Robby și-a căutat prietenul toată ziua, dar nu a fost chip să-l găsească. Parcă intrase în pământ, nu era pe nicăieri. I-a sunat chiar și pe Peter și Andy, să-i întrebe dacă nu cumva l-au zărit ei undeva, dar nici aceștia nu știau nimic. A căutat la mansardă, în cufărul cu vechituri, sub pat, în curte, în grădină, a ieșit chiar și pe stradă să vadă dacă nu cumva Oscar plecase la plimbare. Speriat și îngrijorat că nu-și găsește prietenul, Robby începu să plângă. Lacrimi de dor curgeau șiroaie din ochii lui mari și verzi.

Amurgul se așternea leneș peste orașul străjuit de dealuri unduitoare și felinarele începeau să se aprindă călăuzind drumul trecătorilor rătăciți. Băiețelul ieși la poartă și se îndreptă spre stâlpul unde se strângeau de obicei copiii. Dar Robby era îngândurat acum, nu avea chef nici de joacă, nici de copii, nici de povești. Își dorea doar să-l țină în brațe pe Oscar.
Căutându-l pe Oscar, nici nu observă că noaptea se instalase de-a binelea. Deja începuse să-și piardă nădejdea că-l va mai găsi vreodată, când, privind în direcția luminii difuzate de becul stâlpului, băiețelului i se păru că zace ceva la piciorul tufei de iasomie. Cu inima bătându-i cu putere, iuți pasul spre locul cu pricina și îl găsi pe Oscar cu blănița zdrențuită și cu umărul dislocat, îl luă în brațe și fugi cu el în casă. Merse direct la borcanul cu miere vindecătoare și îl hrăni pe ursuleț până când acesta își recăpătă forțele.

Din ziua următoare, Robby a început să-și împartă micul lui dejun delicios cu ursulețul Oscar, care nu mai putea de bucurie că prietenul lui îl lasă să se înfrupte nestingherit din borcanul cu miere și din coșulețul cu zmeură și afine.

sursa foto: weheartit.com

Anunțuri

2 responses to “Prima mea poveste

  1. Foarte frumoasa povestea! Pup! 😘😘😘

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s