Tag Archives: relaxare

Dulce vs sarat


Dintotdeauna mi-au placut dulciurile, in special cele care contineau ciocolata sau crema de cacao.  Cand eram copil preferam ciocolata  din care nu consumam mai mult decat cantitatea recomandata pentru a avea un efect benefic asupra organismului, adica maximum 50 de grame(echivalentul a unei jumatati de tableta) pe zi. Rar faceam excese, recunosc ca s-a intamplat intr-o vacanta la Tusnad si de atunci m-am cam ferit de ea. Asa ca mi-am concentrat atentia asupra prajiturilor de casa, torturilor, inghetatei, checului, toate din cacao. Tot atunci am realizat  ca nu suport gustul prea dulce, ca imi provoca o stare de rau, pe care incercam pe cat se poate s-o atenuez cu apa din  belsug. Pana acum vreo doua luni simteam nevoia sa consum ceva dulce in fiecare zi. Uneori trebuia sa ma multumesc cu un fruct, un mar sau strugure, preferatele mele. La mijlocul acestei toamne,  din lipsa de timp, am renuntat la a mai gati acasa. Am realizat ca e mai ieftin si mai distractiv sa imi cumpar ceva din oras, mi-am gasit si un (fel de) restaurant pe gustul meu, si de atunci, aproape zilnic ma opresc sa servesc cina sau masa de pranz intr-o atmosfera calda, primitoare, relaxanta. Am incercat diverse feluri de mancare, dar niciodata nu am fost tentata de un desert. Rar de tot cand imi cumparam un croissant cu ciocolata. Imi era din ce in ce mai evident, se instalase dezinteresul pentru dulciuri. Care ar putea fi explicatiile acestui fenomen: Citește în continuare

Anunțuri

Munca l-a facut pe om neom

Motto: „Puritanism: teama ca cineva, undeva, s-ar putea sa fie fericit” (anonim)

„Am muncit 30 de ani si am ajuns sa traiesc dintr-o pensie mizerabila de patru milioane de lei si sa cer de pomana!” este o fraza pe care de vreo sase luni o auzim cu o tenacitate demna de o cauza mai buna pe posturile de stiri. Nu te poti lupta cu asa ceva. Cine nu ar plânge de mila un asemenea om? Pe de alta parte, tot posturile de stiri se vaita in gura mare ca aprozilor pensionari li se reduce pensia la „doar” optsprezece milioane. „Doar” atât. Cum o dai, cum o intorci, nu e bine. Ma rog. Sa trecem la ale noastre. Citește în continuare

Vis de femeie

Ce isi doresc femeile?

Un barbat simplu, cu aspect comun:

un banal inel de logodna

o mica petrecere de nunta

o luna de miere intr-un loc nepretentios Citește în continuare

I feel good

Sunt intr-o binemeritata vacanta de blogging, ma simt excelent si, sincer, ma bate gandul sa renunt definitiv la aceasta activitate ce creeaza o dependenta bolnavicioasa. Visez cu ochii deschisi la recuperarea independentei mele de odinioara, cand nu auzisem de bloguri, iar pe net intram o ora pe saptamana sa-mi verific mailurile. Ce vremuri…ce viata!!! 😦

Totul a inceput prin toamna lui 2006 cand am intrat pentru prima data pe blogurile de fotbal ale gsp-ului. Pe atunci eram pasionata de sportul rege si citeam cu nesat orice articol aparea pe site-ul respectivului ziar. Iar comentariile aferente mi-au starnit curiozitatea si interesul dintr-un sigur motiv: pasiunea pusa in ele, uneori dusa la absurd, care genera o violenta a limbajului greu de imaginat si tolerat. Ma uitam efectiv ca la un spectacol, grotesc pe alocuri, dar care impresiona prin arsenalul aruncat in joc de combatanti. De cele mai multe ori, lupta de idei condusa excelent de persoane de o inteligenta si umor rar intalnite de mine degenera in jigniri si injurii nedemne pentru astfel de minti luminate. Si atunci, in plin razboi stelisto-dinamovist(nu uitati ca totul se petrecea in 2006, cele doua echipe erau inca la putere in fotbalul romanesc, provincia nu-si incepuse inca ascensiunea in Liga 1), printre tunuri si baionete, un gand funebru mi-a incoltit in minte: de ce nu as fi si eu parte integranta a acestui nemilos raboi? Oh, cat mi-ar fi placut…dar repede am realizat ca nici macar nu stiu sa scriu pe bloguri, d-apai sa ma iau la tranta cu adversari de asemenea calibru. Si am ramas un simplu spectator,  urmarind fiecare discutie si cunoscand in acest fel extrem de bine taberele beligerante. Stiam fiecare nick in parte, cat poate si ce poate. Si ma distram, ma delectam cu parerile lor, gandindu-ma ca niciodata nu voi fi in stare sa insir pe o foaie virtuala mai mult de doua fraze. Abia in primavara lui 2007 mi-am luat inima-n dinti si am lasat un prim comment pe un articol semnat chiar de redactorul sef al respectivei publicatii. Lasat e un fel de-a spune, din ratiuni care-mi scapa si acum, acel post al meu nu a aparut niciodata. Dar ce mai conta, imi gasisem curajul necesar si nimic nu ma mai putea opri. Au urmat zeci de batalii cu inamicii dinamovisti, rapidisti, ceferisti, din care am iesit de multe ori sifonata, dar distractia a fost de fiecare data la cote maxime. Mai ales ca semnam  cu nick neutru, nimeni nu stia ca in spatele acestuia se afla o fata. Nopti nedormite la calculator, tone de cafele dimineata pentru a putea face fata la job, si iata cum o alta dependenta se prefigura la orizont: cofeina.

Trei ani de zile…

Azi imi sunt straine toate: si fotbalul, si fostii aliati sau adversari, si certurile, ura,conflictele, si acele bloguri. Il am pe al meu si vreau sa renunt la el. Intr-un fel, simt ca si acest blog face parte din trecut. Un trecut la care ma uit senina si caruia nu-i port resentimente.

Should I do that? Can I do that? Time will tell…

Voi cand v-ati apucat de blogging? Si poate mai important, de ce ati facut-o? V-ati gandit vreodata sa abandonati? Sunteti dependenti de blogul vostru?

Nu obisnuiesc sa fac asa ceva, e prima data cand procedez astfel, dar am gasit cateva articole minunate pe care vreau sa vi le recomand si voua. Le gasiti aici, aici si aici.  Demult nu am citit un articol atat de frumos si sensibil  precum cel al DianeiEmma.