Category Archives: Dragos FRD

Germenii – un alt sfat in alta traista.

Titlu: Germenii, mâncarea miraculoasa

Editura: Benefica, 2009

Autor: Steve Meyerowitz

Motto: „Importanta nu e mâncarea din viata ta, ci viata din mâncarea ta”

Era o nuvela a lui Baiesu cam asa: intr-un sat exista un batrân intelept, la care satenii se duceau sa-i ceara sfatul ori de câte ori aveau o problema. La un moment dat vine la el un satean caruia incepusera sa-i moara gainile. Inteleptul ii tot da sfaturi, dar gainile mor in continuare, pâna când nu mai ramâne niciuna. Catranit, sateanul se duce la intelept si ii spune: „Mi-au murit toate gainile. Acum, ce sfat imi dai?”. La care inteleptul ii raspunde: „Dragul meu, eu sfaturi as mai avea, dar nu mai ai tu gaini”.

Cam asa si cu germenii. De 20 de ani se scriu articole intr-o multime de reviste, de când cu utilizarea intensiva a internetului apar si pe aici sute de mii de postari si mereu avem de-a face cu tot felul de descrieri (in general copiate intr-un sir care tinde catre infinit) ale calitatilor extraordinare ale diferitelor alimente. Cu retete si sfaturi. Cu diete minune. Desi, daca ma uit eu bine la cum a evoluat natiunea româna in acesti 20 de ani, la cât de burtoasa, cefoasa si strâmba a devenit (la modul general, bineinteles ca exista si exceptii), la invadarea naturii (si nu numai) cu sute de mii de gratare in fiecare week-end din aprilie si pâna-n octombrie, la meniurile majoritatii restaurantelor, as zice ca utilitatea lor tinde in mod apasat catre zero. Citește în continuare

Adevar sau Provocare?

Leapsa primita de la Ada, careia ii multumesc pe aceasta cale. 🙂

Raspunsuri Dragos:

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine?

Cand am intrat la facultate. Pe atunci se dadea examen…

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?

Nu cred ca exista pe lume un om pe care sa nu-l fi dezamagit intr-un mod anume. Cel mai tare? Habar n-am…

3. La ce eşti cel mai bun, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?

Nu exista asa ceva.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?

Ironia. Multora nu le prea place, dar ma accepta….

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?

In principiu n-as face nimic doar pentru bani. Depinde de context.

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tăi?

Cititul.

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta?

In prima excursie pe care am facut-o la Paris.

8. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?

Turarea de neam prost a motoarelor de automobile sau scutere si sunetul bormasinii duminica la ora 14.00.

9. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat?

Cand am dat examenul pentru permisul auto. M-am comportat ca un catel de doua saptamani, imi venea sa ma duc la baie din 5 in 5 minute.

10. Care ar fi singurul lucru pe care ţi-ar plăcea să-l furi (fiind singura şansă de a-l avea…)? Citește în continuare

Inimaginabil (II)

Inimaginabil. Cine supravietuieste dezastrelor si de ce.

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a doua. Cum reactionam sau „Fii mai serios, ca mie n-are cum sa mi se intâmple asa ceva”.

Motto: „Chemati-l in ajutor pe Dumnezeu, dar fugiti din calea avalansei”

Doua atitudini generale ne fac sa ne estompam teama de a intâmpina un dezastru. Prima e „mie n-are cum sa mi se intâmple”, iar a doua: si, daca se intâmpla, asta e! Cocotati pe aceasta axa pozitivo-fatalista incercam sa trecem prin viata. De aceea nici nu prea ne intereseaza masurile de prevenire sau protectie. Desigur, suntem (sau ar trebui sa fim) suficient de constienti incât sa nu lasam aragazul aprins atunci când plecam de acasa sau sa nu trecem pe rosu când ne aflam pe strada (desi s-au mai vazut cazuri), dar câti din noi am fost cu adevarat atenti la ce ne zice stewardesa, inainte de decolarea avionului, sau am citit pliantele cu instructiuni in legatura cu modul in care trebuie sa actionam in caz de…ceva? Câti din noi, si ma refer aici la cei care sunt angajati in primul rând, am facut urechea pâlnie când ni s-a vorbit de paza contra incendiilor sau de protectia muncii, daca ni s-a vorbit? Câti din noi stim sa folosim trusa de prim-ajutor din automobil, asta in caz ca o avem si se afla in buna stare? Cu exceptia câtorva cazuri putine si specifice, si e vorba aici de cei care lucreaza in medii cu adevarat periculoase (unde, daca nu esti atent, mori in secunda 2) sau care, prin natura meseriei, trebuie sa fie pregatiti pentru prevenirea concreta a vreunei calamitati, pe restul lumii n-o prea  intereseaza. I se rupe! Pietoni care dorm mergând, soferi care dorm conducând, asta e realitatea care ne inconjoara. La intrarea in banci dam de paznici buimaci, somnorosi si burtosi, care sunt mai degraba baieti de serviciu ai functionarelor bancii decât paznici. „Fa-mi si mie o copie dupa buletinul asta” sau „du-te si ia-mi si mie niste tigari, te rog”, cam asta stiu sa faca cel mai bine protectorii bancii. La urma urmei…cine ar putea prada o banca in ziua de azi, la noi, ca n-are nici macar unde sa parcheze masina? Meseria de paznic e una extrem de dificila, pentru ca trebuie sa fii tot timpul in alerta, si e foarte grav ca in aceste posturi sunt angajati niste târâie brâie cu o atitudine gen „je m’en fiche”. Citește în continuare

Inimaginabil

Inimaginabil. Cine supravietuieste dezastrelor si de ce.

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Prima parte. Omul sfinteste locul.

Probabil ca v-ati obisnuit. Asa-zisle mele „recenzii” nu sunt chiar recenzii adevarate. Incerc doar sa extrag niste idei care mi se par interesante, pe baza carora, eventual, sa putem discuta.

Avem o presa fericita. Nu trebuie sa caute prea departe, ea stie mereu cine e de vina. Daca explodeaza un vulcan in Papua Noua Guinee, daca intra vreun tântar din vestul (sau estul?) Nilului in România, daca se intâmpla un incendiu la o maternitate sau daca pica o bordura dintr-un trotuar, in mod categoric vinovatul principal e chiriasul de la Cotroceni, cu tot cu bocii care-l inconjoara (pe politicienii contras nu-i punem la socoteala; in fond, e de datoria politicienilor sa se sfâsie intre ei). Citește în continuare

„In the loop”. Sau cum sa faci din cal, magar.

Anul lansarii: 2009

Regizor: Armando Iannucci

Am fost intrebat de curând cum stau cu pamfletele. Prost; dar, ca sa umplu cumva golul rezultat in urma ideilor care nu-mi vin, va recomand acest delicios film care satirizeaza in mod stralucit politica americana si, mai ales, pe cea britanica. Ceea ce e pe undeva de inteles, intrucât Armando e scotian…

Sirul de incurcaturi politice porneste de la o declaratie in dodii a unuia din ministrii Majestatii Sale. „Razboiul e imprevizibil” zice Simon Foster, ministrul dezvoltarii internationale, si guguloiul de zapada e deja format. Pus sa rectifice, ministrul nu face altceva decât sa impinga usurel bulgarele la vale si sa mai si trancaneasca „pe inalte” intr-o zona periculoasa. Ca de obicei, incercarea de aplanare a scandalului nu aduce decât vâlvatai. Curând, in devalmasia creata de englezi se lasa târâti si americanii. Consilierii „actorilor principali”, la fel de paraleli si ei, nu fac decât sa intregeasca talmes-balmesul general. Urmeaza o cursa plina de peripetii pentru depistarea unei fantomatice comisii de razboi, ascunsa frumos sub un alt nume, mult mai „civil”. Citește în continuare

Câteva zile in Ardeal

–         Ai mai slabit….

–         E un efect secundar al curei pe care am tinut-o, zic.

Cumnata mea are principii ferme. Daca nu esti macar un pic dolofan, e semn clar de boala si trebuie sa te tratezi imediat. Ma uit la sirul de cârnaciori, salamuri, brânzeturi si tot felul de alte preparate de gen. E dimineata. E cald. Abia am ajuns in Alba Iulia.

–         Nu vrei si niste tuica?

–         Ba da, multumesc.

In sfârsit!, ceva cu care ma pot confrunta fara mustrari de constiinta. Mâncam si discutam. Vorbim aproape saptamânal la telefon, dar când ne vedem discutam iar cu orele. Urmeaza masa de prânz. Ciorba de burta, cu un ardei iute din care am mâncat toata saptamâna, si sarmalute. Sunt delicioase. Sunt mâncarurile mele preferate si au vrut sa-mi faca o surpriza. Simt ca explodez.

Dam o tura prin oras.

–         Stai aici, imi zice Ioana si intra in magazin. Iar eu ma postez cuminte, ca un catel rosu ce sunt, in fata usii.

Ma uit in intersectie.  Pe trecerea de pietoni traverseaza strada un batrânel. Incet. Foarte incet. Atât de incet incât ma enerveaza pâna si pe mine, care n-am alta treaba decât sa ma uit la el. Il asteapta, cuminti, 3 masini. Un Mercedes, un BMW si o Dacie. Soferii sunt tineri, pâna in 20 de ani. Toti poarta ochelari de soare. E sapte seara si soare nu prea mai e. De fapt, n-a prea fost toata ziua. Sunt calmi, se uita si ei dupa trecator cu o intelegere mai degraba concilianta. Dupa ce batrânelul reuseste sa traverseze, masinile pornesc incet. Nicun semn de nervozitate, nicio turare exagerata a motorului in semn de „protest” pentru incetineala pietonului. Am mai vazut o intâmplare un pic mai devreme in piata, când doua cucoane s-au apucat sa vorbeasca in mijlocul drumului. Soferul automobilului care trecea pe acolo le-a lasat sa termine discutia. N-a claxonat frenetic, n-a scos capul pe geam sa le reproseze ceva damelor. Privesc mirat. Nu inteleg. In piata am fost sa cumpar niste tuica. „Dar nu gustati?”, ma intreaba vânzatoarea. Pai, n-ar trebui sa am incredere? „Pai daca nu va place? Sa stiti ca, daca nu gustati, nu va vând” imi raspunde, cu o hotarâre care ma face sa ma execut imediat. Citește în continuare

“The Joneses” sau “Cu marketingul am rezolvat-o. Dar iubirea unde e?”


Motto: “Do like Jones”.

_

Prima data am citit sintagma “Do like Jones” in “Nebunul din Brent”. Pe atunci eram copil si mi-a trebuit ceva vreme sa inteleg ca spiritul de turma nu e valabil doar in cazul americanilor. Dar e destul de pregnant la ei. Pe atunci rolul de smecheri care sa te faca sa cumperi tot felul de chestii nefolositoare doar pentru ca asa face si vecinul sau pentru ca, vezi Doamne!, intruchipeaza “the american dream”, le revenea in mod exclusiv barbatilor. Actiunea se desfasura in perioada interbelica. Ehhhh…intre timp a existat un razboi mondial, turnurile gemene au fost construite si darâmate, Basescu a primit un al doilea mandat de presedinte iar acum ne aflam in plina si fierbinte actualitate. Femeile s-au instalat in mod hotarât la “butoane”.

“Unitatea” Jones, sub aspectul unei familii implinite, compusa din barbat, sotie, un adolescent si o adolescenta are misiunea de a-i face pe cei din cartierul luxos in care se stabileste sa cumpere tot felul de produse. Avem de-a face cu un “prosper om de afaceri” (iar când zici asa ceva vizualizezi un individ atletic cu privirea patrunzatoare, nu ca la noi, unul ghebos, cefos, burtos, cu privirea intunecata si tulbure), dupa exemplul caruia vor sa se ia toti vecinii, cu minunata lui sotie, care bate saloanele de infrumusetare si se ocupa de tot felul de chestii si chestioare, cu baiatul carismatic si cu fata disponibila si aproape perfecta, care-si leagana usor funduletul in timp ce face jogging in mod total dezinteresat. “Sefa” imbârligatoare este ea, doamna Jones. Rece, calculata, lucida. Si…cum nici domnisoara nu vrea sa se lase mai prejos, roulurile de sensibilosii familiei revin barbatilor. Juniorul are un motiv in plus, deoarece e oleaca…gay.  Iar supervizorul unitatii este tot o femeie. Avem de-a face, care va sa zica, cu o inversare istorica de imagine. Visatori sunt barbatii, iar femeile sunt “mâna de fier”. Citește în continuare

Parfum de femeie

Cu o mica  intarziere, datorata unor motive intemeiate, extrem de obiective(o binemeritata vacanta in munti, asa cum lui ii place), Dragos a reusit sa rezolve(intr-o maniera originala) leapsa despre carti preluata de la strumfita cu esarfa.

1. Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Napolen, da, era polenul produs de Napolact Cluj, am auzit si eu de el. Pe lânga Napohalva (preferata mea) si Napopalinca (hait, aflata abia pe locul doi). Imi pare rau, n-am citit carti legate de polen. Dar ultima e „Cine supravietuieste dezastrelor si de ce„. Si cu siguranta nu cei care au papat polen.

2. Daca ai putea fi un personaj dintr-o carte, ce personaj ai fi si de ce?

„Germenii, mâncarea miraculoasa”. Germen de floarea soarelui. Sunt cu adevarat gustosi si miraculosi. Glumesc, Vistorini din „Oamenii Cartii”.

3. Care e cel mai frumos film pe care l-ai vazut pana acum?

Iar incepem?? „Parfum de femeie”, n-am marturisit decât de vreo 50 de ori in ultimele 3 luni.

4. Daca te-ai putea intalni cu un scriitor, ce scriitor ai alege?

Valentin Silvestru. Dar a murit, saracu’.

5. Care e melodia ta preferata, cea pe care o asculţi fara sa te poţi satura de ea? Citește în continuare

Delincventi natafleti sau ai grija cu cine (sau ce) te pui….

Delincventi natafleti” sau ai grija cu cine (sau ce) te pui….

Autor: Traian Tandim

Editura Meditatii, 2008

_

Cartea e scrisa de un politist sadea, nu de un scriitor, prin urmare prea multe calitati literare nu are, ba din contra. E scrisa destul de prost. Totusi, trebuie sa subliniez, Traian Tandin este discipolul unuia din cei mai importanti criminalisti români, Dumitru Ceacanica, iar in meseria lui este un profesionist desavârsit.

Interesante si utile sunt insa multe din povestirile cuprinse in ea. Domnul politist ne asigura ca sunt adevarate. Si chiar e nevoie de precizarea asta, intrucât unele din ele par de-a dreptul desprinse din Mr. Bean sau Benny Hill.

In articolul trecut (cel cu The tipping point) adusesem vorba despre Bernie Goetz, care a ripostat tentativei de jaf impuscându-i pe cei 4 atacatori ai sai. Ei bine, impresionante in aceasta carte, chiar daca usor off-topic, sunt exemplele de razbunari ale fiintelor atacate de infractori lasi, care presupun ca nu au cum sa se astepte la rezistenta. Ma refer in special la femei si copii. Nu vom intra in detalii, intrucât am observat ca blogul nostru onorabil este citit si de minore (multumim, fetelor!) si nu vrem sa le dam prea multe idei.

Caz concret. Carlo Alessia comercializa droguri, la inceputul anilor `90, in scolile si liceele dintr-un cartier din Milano. Câtiva copii au murit din cauza supradozei, iar traficantul nu putea fi arestat din lipsa de probe. Era zi de zi in scolile cu pricina, vindea droguri in vazul intregii lumi iar politia nu avea probe! Puse fata in fata cu neputinta autoritatilor care ar fi trebuit sa le protejeze copiii, au intrat in actiune mamele. Razbunarea a fost suficient de dura incât sa nu-i mai treaca prin cap niciunui alt traficant sa umple golul lasat de disparitia lui Carlo in urma „evenimentelor”. Cele 6 femei care au participat la … operatiune au fost declarate nevinovate in 1993, dupa ce singurul martor al acuzarii si-a retras depozitia, din motive ramase, in mod curios,  „neclare”. Hmmmmm….bine ar fi sa nu te pui niciodata cu mamele nervoase….

Mai avem si alte povestiri. In 1994 Hillary (din Toronto) se pregatea sa-si sfârseasca obisnuita alergare zilnica de 6 kilometri. Apropiindu-se de parcul prin care trebuia sa treaca in drum spre casa, a fost atacata. Obosita, speriata si, evident, mult sub forta fizica a adversarului, Hillary parea o victima perfecta. Numai ca…tare ciudat….desi zona era pustie, parca de nicaieri au aparut doi indivizi masivi, care l-au preluat ei pe agresor si au eliberat-o pe fata. Asa ca din calau a devenit victima. Si inca ce victima…Atât de „victima” incât s-a simtit indreptatit sa depuna plângere la sectia de politie, aceeasi sectie unde era si Hillary pentru a depune plângere. Politistii l-au arestat pe individ si, e cazul s-o mai spun?, nu i-au prins niciodata pe cei doi razbunatori, desi au dat declaratii oficiale cum ca au facut tot ce le-a stat in putinta, iar legea trebuie respectata.

Macar atât sa nu faca politia….

In 1975 trei hoti au incercat sa patrunda in filiala Bancii Regale a Scotiei din localitatea Rothsay. Numai ca au ramas blocati in usa rotativa (desi exista si un anunt mare de tot ca usa respectiva e defecta), din care au fost eliberati de lucratorii bancii. Credeti ca s-au lasat pagubasi? Ei bine, nu! Au revenit peste câtva timp, in aceeasi zi. Si au incercat sa impresioneze asistenta, numai ca n-au avut cu cine sa se inteleaga. La amenintarile lor de gangsteri profesionisti, lumea a inceput sa râda. Când i s-au cerut 5.000 de lire sterline, casierul-sef a facut o asemenea criza incât era sa se prabuseasca peste ghiseu datorita hohotelor. Ca ultima forma de intimidare, unul din hoti a incercat un numar de circ: a sarit pe tejghea. Tejgheaua insa, deh!, alunecoasa…asa ca a cazut, luxându-si glezna. Rusinati, infractorii au zis ca e mai bine sa plece si pe unde credeti ca au incercat sa fuga? Prin usa rotativa! N-au mai putut fi scosi de acolo decât de politie…

Un american care da telefon la politie reclamând ca niste hoti i-au furat cultura de canabis…niste hoti din Canada care au jefuit o benzinarie din Edmonton, s-au ratacit insa in oras si au oprit la o benzinarie sa ceara informatii….numai ca era aceeasi benzinarie atacata mai devreme si politia era deja acolo…un hot care, printre alte lucruri furate dintr-o locuinta, ia si un trening, pe care-l imbraca, numai ca-si uita haina (cu actele) la locul faptei…un alt hot care jefuieste un magazin si, in afara de bani, ia si o punga cu floricele de porumb…numai ca punga era sparta si politistii n-au trebuit sa faca altceva decât sa mearga dupa dâra lasata de floricele pâna la casa infractorului…Ultima intâmplare a avut loc in Australia, dar ceva asemanator s-a intâmplat si in Africa de Sud, in Randburg, de unde fusesera furate câteva ladite cu lichior si o punga (sparta) de macese. Si sa mai zici ca „Hensel si Gretel” a fost inventie…..

Sute de povestiri, din care cel putin câteva zeci pot sta la baza unor filme reusite de comedie sau, dupa caz, de actiune.

S-au mai intâmplat si pe la noi. Prin anii `80 exista o revista publica editata de Ministerul de Interne si care se procura pe sub mâna (culmea dictaturii!). Practic nu o gaseai acolo unde se vindea in mod obisnuit presa. Se numeste „Pentru patrie” (pentru ca mai apare si acum). Acolo era descrisa o alta fata a tarii. Nu mai era cea eminamente sarbatoreasca si fericita pe care o vedeai la televizor, in „Scânteia” sau „România Libera”. Erau povestite intâmplari … hmmmm…militienesti (asa era pe atunci), iar unele din ele erau de-a dreptul amuzante. Un pensionar voia sa plece a doua zi cu trenul si le impartaseste informatia prietenilor lui din Cismigiu. Un infractor trage cu urechea, il urmareste pâna acasa si vine spre seara sa sparga locuinta. Numai ca omul nu plecase, atipise si pierduse trenul. In momentul când aude ca cineva ii umbla la incuietoare, ia tigaia din bucatarie si loveste puternic usa. De partea cealalta, hotul face stop cardiac si moare.

O alta intâmplare, tot din acea perioada. Un barbat pleaca in delegatie si (poveste veche!) se intoarce mai devreme, numai bine sa-si surprinda sotia in pat cu altul. Citește în continuare

The tipping point

„The tipping point” sau ce-i trebuie fluturelui care bate din aripi in Brazilia ca sa produca un uragan in Florida. Cauze mici, efecte mari.


Titlu: The Tipping point

Autor: Malcolm Gladwell

Editura Publica, 2008

_

Ce legatura este intr-o carte care se vrea de marketing si filmul „Remember me”? Exista una. „Remember me” incepe cu o drama – o mama este impuscata in timpul unui jaf in statia de metrou, in fata fiicei sale. Ei bine, intr-unul din capitolele excelentei carti „The tipping point”, se dezbate o intâmplare asemanatoare, dar in sens invers. In seara zilei de 22 decembrie 1984 Bernie Goetz a impuscat, in legitima aparare fiind, 4 tineri de culoare care au incercat sa-l jefuiasca. Toti aveau deja cazier. „Subiectul” a stârnit vâlva in epoca si, in fata presiunii uriase a opiniei publice, care ameninta cu linsajul in cazul altui verdict, justitia n-a avut alternativa si l-a declarat pe Bernie nevinovat. Lânga blocul lui Goetz  s-a organizat spontan o petrecere, in seara anuntului.

Intâmplarea face parte din capitolul „Forta contextului” si analizeaza cauzele care au dus la un acest deznodamânt, motivele pentru care Bernie a avut o asemenea sustinere populara in momentul judecatii precum si efectele (benefice) pe termen mediu si lung pe care acest eveniment l-a avut asupra sigurantei metroului din New York in special si a vietii in general. In 1984, in momentul impuscaturilor, Bernie a devenit peste noapte un erou pentru populatia tracasata si vesnic amenintata de catre infractorii care actionau nestingheriti. „Unul de-al lor” a avut tupeul sa opuna rezistenta atacatorilor. In 1996 insa, când Bernie a fost chemat la tribunal ca parte intr-un proces civil de catre una din „victime”, cazul aproape a fost trecut cu vederea de presa. Pur si simplu, nimeni nu ar mai fi putut sa priceapa in acel moment ca cineva sa traga asupra altcuiva in metrou si sa fie numit erou pentru o asemenea fapta. Meritele acestei transformari  revin criminalistului Wilson Kelling, autor al Teoriei Ferestrelor Sparte si angajat drept consultant de catre Transit Authority din New York, directorului regionalei de metrou David Gunn, care a inteles ce trebuie sa schimbe, si sefului politiei de trafic William Bratton, care a inteles cum trebuie sa schimbe. In 1994 Bratton a fost numit seful departamentului de politie din New York City de catre primarul Rudolph Giuliani si a aplicat exact aceleasi strategii in cazul intregului oras. Toti acesti oameni si-au urmarit cu indârjire scopul, desi masurile luate de ei par, la prima vedere, ridicole. Citește în continuare

“Remember me” si “Legenda pianistului 1900” sau fă domnule un pas inainte

Motto: „Tot ceea ce vei face va fi insignifiant, dar este foarte important sa faci” Gandhi

_


The same old story. Sau una dintre ele. Cum sa trecem de fricile dobândite? Putem sa trecem? Merita sa incercam?

_


Legenda pianistului numit 1900
Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Alessandro Barrico & Giuseppe Tornatore
Studio Medusa Film

El (“Pianistul 1900”, Danny, interpretat fabulos de Tim Roth, intr-un rol pozitiv de data asta) a fost abandonat inca de foarte mic la bordul unui transoceanic si gasit de un fochist de culoare chiar la inceputul anului 1900. Incetul cu incetul, isi croieste si el un rost pe vas: devine pianist de geniu. Dar…are o problema: nu poate cobori pe uscat. S-a nascut pe vas, a trait pe vas, nu intelege uscatul si ii e teama groaznica de numarul imens de strazi. N-o face nici macar pentru fata de care, desi o vede o perioada foarte scurta de timp, se indragosteste. N-o va face niciodata.
Secventa cea mai frumoasa, cu nimic mai prejos decât secventa tango-ului din “Parfum de femeie”, este duelul la care e provocat de talentatul, orgoliosul si ingâmfatul inventator al jazz-ului, Jelly Roll Morton. Desi, ca dovada suprema a ingenuitatii sale spirituale, Danny isi admira sincer oponentul, la indemnul prietenului lui, Max, pianistului nostru nu-i ramâne decât alternativa de a da un concert magnific, care lasa asistenta cu gura cascata si care il umileste pe Jelly.
Chiar daca poate calatori pe aripile imaginatiei si ale muzicii in mod liber, descriind in cântecele sale privelisti pe care nu le-a vazut, Danny nu poate calatori, fizic, dincolo de vasul pe care a trait.

_

Remember me
Regizor: Allen Coulter
Scenariul: Will Fetters

Ea (Ally, e interpretata de Emilie de Ravin; a jucat in Lost si in Public Enemies) nu vrea altceva decât sa duca o viata normala. Dominata de fantasmele trecutului (pe vremea când avea 10 ani, cu 10 ani inainte de inceperea povestii, a asistat la asasinarea mamei sale in timpul unui jaf la metrou), intre un tata politist frustrat de faptul ca n-a putut sa-si salveze sotia si cel care vrea sa-i câstige prietenia in mod interesat in urma unei intelegeri cu un amic, Ally incearca sa-si construiasca un drum care, pe cât posibil, sa nu mai duca la metrou, in care nu mai are curaj sa urce. Citește în continuare

Cum sa ai intotdeauna dreptate

Motto: Eternitatea este intervalul de timp care-ti este necesar pentru a invata in mod corect limba germana (proverb „austriac”)


Cum sa ai intotdeauna dreptate (sau inutilitatea orgoliului intr-o disputa – nota mea)

Hannes Stein

Editura Nemira, 2009

Cine zicea ca nemtii n-au umor? Da, stiu ce vreti sa spuneti….ca Hannes nu e chiar neamt, el crescând in Salzburg, chiar daca s-a nascut in Munchen….Iar austriecii nu sunt nemti, asa cum bine mi-au dat de inteles niste prieteni nemti când a fost vorba de … austrieci. Oricum ar fi, Hannes da dovada nu numai de un umor irezistibil, ci si de o atitudine general impaciuitoare careia te predai neconditionat: gata cu certurile! De-acum incolo avem un ghid care ne invata cum sa avem intotdeauna dreptate, indiferent de care parte a baricadei ne situam, indiferent de domeniu (ma rog, aproape – are si cartea limitele ei).

Ca un mare fan al luptelor de guerilla gen  „a fost ofsaid clar!” / „nici urma de ofsaid”, pur si simplu am devorat aceasta lucrare.

E buna o dieta care sa inglobeze carnea? E perfecta! Dar, daca nu suntem de acord, intoarcem pagina si avem argumente imbatabile in favoarea unei diete vegetariene.

Totul se duce de râpa? Pe dracu’! Lucrurile stau din ce in ce mai bine!, ambele variante explicate foarte competent. Citește în continuare

Exista istorie adevarata?

Motto: „Ce este adevarul?”

Pilat, Evanghelia dupa Ioan, 18-38

Exista istorie adevarata?

Neagu Djuvara

Editura Humanitas, 2009

Pe-un picior de plai,

Pe-o gura de rai

Care român nu stie de „Miorita” si, eventual, de formularea lui Lucian Blaga, „spatiul mioritic”? Dar  mai putin cunoscuta insa este inrudirea „Mioritei” cu mitul indoeuropean al dusmaniei intre 3 frati (mit care se regaseste si in folclorul iranian) si ca, de fapt, „Miorita” nu reflecta resemnarea in fata mortii, ci grija de a insoti sufletul mortului „pe celalalt mal”. De când cu „spatiul mioritic”, a trecut aproape total in uitare critica extrem de taioasa si disperata a lui Dumitru Draghicescu la adresa poporului nostru, consemnata in cartea „Din psihologia poporului român”, scrisa pe la inceputul veacului douazeci. Nu stiu cum se mai preda azi „Miorita” in scoala, am cam pierdut contactul, dar am vaga banuiala ca foarte multe nu s-au schimbat si nu cred ca se discuta despre faptul ca balada respectiva are suficiente conotatii alogene, desi e considerata un fel de cheie de bolta a spiritualitatii românesti.

Pe Neagu Djuvara am avut onoarea sa-l cunosc in urma cu aproape doi ani, la o intrunire a Fundatiei Calea Victoriei. Un om extrem de vioi, care putea discuta relaxat aproape despre orice, cu o limpezime care intriga, având in vedere vârsta. Bineinteles ca subiectul preferat era istoria si ne-a impartasit si noua din teoriile sale cam neortodoxe si iritante in legatura cu istoria României.

Neagu Djuvara a fost intotdeauna, indiferent de circumstante, un om liber si si-a afisat ideile fara sa-i pese pe cine deranjeaza. Cartea „Exista istorie adevarata?” ne lasa, inca din titlu, perplecsi. Pai, daca nici istoria nu mai e sigura, atunci in legatura cu ce anume am mai putea avea convingeri? Autorul se explica: bineinteles ca faptele ramân fapte, dar istoricul nu e arhivar, el trebuie sa le comenteze. Din acest motiv istoricul are datoria sa fie subiectiv. Pentru ca scopul istoriei e acela de a descoperi fapte, intentii, idei si idealuri care, toate, sunt inlauntrul constiintei omenesti, nu in afara ei. Ori „obiectiv” ar insemna ceva care exista in afara constiintei omenesti si independent de ea.

Nu. Istoricul nu trebuie sa fie obiectiv, el trebuie sa fie impartial. Adica sa nu mearga pe unul din cele 4 drumuri ale minciunii: falsul, omisiunea, adăugarea şi interpretarea ocultată sau denaturată. Grea treaba! Citește în continuare

„Agora” si „Papesa Ioana”. Revolta spiritului liber.

Motto: Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oameniiHeinrich Heine, Almansor

Ideea acestui articol mi-a fost data, in afara de vizionarea filmelor cam in aceeasi perioada de timp, de gâlceava iscata in jurul unui alt articol recent. M-a frapat faptul ca intre filmele cu pricina exista trei asemanari fundamentale si o deosebire flagranta. Deosebirea e data de faptul ca Ioana a inceput de la umilinta incolo, in familia unui preot bigot, pe când Hypatia, matematician, astronom si filozof, a inceput de la glorie incolo, fiind beneficiara conceptelor grecesti de „libertate” si „democratie”. Dar asemanarile sunt de fapt mult mai importante.

In primul rând ambele filme trateaza subiecte extrem de sensibile pentru crestinism. „Agora” se refera la modul brutal si samavolnic in care a fost impus crestinismul in Alexandria, cu o intreaga succesiune de fapte abominabile comandate de episcopul Chiril: arderea Bibliotecii din Alexandria, convertirea prin forta la crestinism si executarea neascultatorilor (reprezentati in primul rând de Hypatia), pentru delict de gândire. Ce s-a intâmplat mai departe cu Chiril? Nu, n-a dat niciodata socoteala pentru ce a facut. Pentru faptul ca a distrus sute de mii de manuscrise, pentru modul in care a inteles sa puna asasinatul in numele religiei si pentru intreaga sa râvna de a arunca in bezna umanitatea, ei bine, posteritatea n-a gasit altceva de cuviinta decât sa-l canonizeze. Citește în continuare

Fiul Hamasului

Coltul cu recenzii

Motto: „O, profetule, lupta-te impotriva necredinciosilor si a fatarnicilor si fii crunt cu ei, caci locuinta lor e iadul si rau este drumul”


Sura Oprelistii, 66, 9. Coran.

Fiul Hamasului


Autor: Mossab Hassan Yousef impreuna cu Ron Brackin

Grupul Editorial Trei, 2010

Am vazut-o la ultima manifestare Bookfest. Desi organizatorii au incercat sa o promoveze cum s-au priceput mai bine, cu tot titlul ei agresiv si cu tot avertismentul „reality shock”…standul cu pricina nu prea atragea vizitatori. Avem teroristii nostri de zi cu zi, cui ii mai pasa de Orientul Mijlociu?

Din punctul meu de vedere, inainte de a fi o carte de aventuri, calatoria lui Mosab este una spirituala. Se aseamana cumva cu „Alchimistul” lui Coelho. Profit de momentul „off-topic” pe care mi l-am creat pentru a face o precizare care mi se pare necesara. Povestea lui Coelho este copiata dupa o poveste hasidica a rabinului Bunam din Pžysha, numita „Comoara”. Asa. Acum, ca m-am mai racorit, sa trecem mai departe.

Aceasta insa nu e o poveste inventata. Si nu este una furata. Este chiar viata lui Mosab.

S-a nascut in 1978, in Ramallah, iar tatal lui, seicul Hassan Yousef, a fost unul din intemeietorii temutei organizatii Hamas.

Timp de 10 ani, intre 1997 si 2007, Mosab a fost „Printul Verde”, spionul serviciului israelian de securitate interna  Shin Bet. Având in vedere ca era fiul unuia din cei mai importanti lideri palestinieni ai perioadei in care se intâmpla actiunea, Mosab a fost cea mai importanta sursa de spionaj pe care israelienii au avut-o infiltrata la vârful Hamas, a avut acces la intâlnirile organizatiei cu Yasser Arafat si a reusit sa afle informatii de prima mâna despre celulele teroriste care activau in interiorul organizatiei sau chiar in cercurile cele mai inalte ale puterii palestiniene. A salvat sute de vieti israeliene prin faptul ca, bazându-se pe informatiile lui, Shin Bet a reusit sa impiedice (de multe ori in ultimul moment) unele din atacurile sinucigase. Mai presus de toate, Mosab a dovedit o realitate pe care „capetele luminate” care ghideaza politica internationala au refuzat sa o observe cu o indârjire demna de o cauza mai buna: Arafat a ramas, pâna la sfârsitul vietii, un criminal odios si un imbogatit de razboi.

De ce este interesanta aceasta carte, in afara pasajelor demne de un film de spionaj de inalta clasa? Pentru ca Mosab, in urma experientelor prin care a trecut, s-a botezat si s-a convertit la crestinism. Cum de s-a intâmplat? Mi-a fost destul de greu sa inteleg. Dar, cu ajutorul lui Mosab….am facut un efort in plus.

Jihadul….sunt convins ca ati auzit acest cuvânt. Radacina triconsonatica „jhd”, din care s-a dezvoltat si substantivul cu pricina, inseamna, la obârsie, „a fi harnic”, „a face efort”. Iar „juhd”, un alt substantiv derivat din aceeasi radacina, inseamna „efortul pentru atingerea unui scop”. Din acest trunchi initial s-au ramificat noi intelesuri, printre care si „actiunea credinciosului (musulman) pentru a-si dovedi credinta”. Dupa care… totul a luat-o razna.

In Coran radacina „jhd” apare de 35 de ori, de 22 de ori la modul general, de 3 ori la modul spiritual si de 10 ori la modul razboinic.

Cam in acest mediu a fost crescut Mosab. A invatat sa urasca, i s-a tot repetat ca evreii sunt raul absolut, care le-au furat pamânturile. Evreii mereu inarmati, mereu mai curati, mai organizati si mai evoluati.

Din cauza unei prostii (a vrut sa procure in mod ilegal niste arme) Mosab a intrat la inchisoare si acolo l-a cunoscut pe viitorul lui contact din Shin Bet. Dar a mai cunoscut ceva: adevarata faţă a Hamas, pe care n-o stia.

Chiar daca initial Mosab a acceptat colaborarea cu gândul ferm de a se razbuna, intr-o buna zi, pe israelieni, intentiile lui se topesc atunci când incepe sa-si dea seama ca tot ce stia el despre evrei este eronat. Lumea lui interioara se clatina.

Cum evreii stiu de multa vreme un lucru, si anume ca nu se poate face treaba cu analfabetii, prima lor grija a fost ca Mosab sa-si termine studiile liceale si sa mearga la facultate (studiile fusesera intrerupte din cauza detentiei). Israelienii cunosteau araba (care e limba oficiala in Israel), cunosteau foarte multe despre cultura araba si se aratau prietenosi. N-au incercat sa-l dreseze sa infaptuiasca lucruri rele: i-au spus ca trebuie sa aibe o conduita ireprosabila, sa nu comita adulter (cel putin pe perioada colaborarii) si…sa se tina de carte. Asa ca, dupa absolvirea liceului, s-a inscris la Al-Quds Open University.

O intâmplare ciudata sadeste in el germenele care ulterior avea sa duca la convertire. Trecând pe lânga Poarta Damascului se intâlneste cu cineva care-l invita sa ia parte la un grup de studiu crestin. Si, cum invatase deja multe lucruri noi despre „necredinciosii” israelieni, se hotaraste sa-i cunoasca si pe crestini. Si asa descopera Predica de pe Munte. Apoi…”iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pentru cei care va insulta si va prigonesc” (Matei, 5:44). Era mesajul pe care Mosab il cautase toata viata. Incercase mereu sa-si caute „vrajmasii” in afara Islamului, in afara Palestinei, in afara Hamasului. Dar „vrajmasii”…nu pot fi definiti intotdeauna in termeni de religie, nationalitate sau culoare. „Vrajmasul” este lacomia, mândria, ticalosia care traieste in noi. O lectie pe care Mosab a inteles-o mai bine decât foarte multi dintre crestini.

Eu nu cred ca e nevoie sa te convertesti pentru a fi tolerant. Poti fi un om bun, intelegator, in orice religie. Exista musulmani care fac eforturi in aceasta directie. Din nefericire, glasul lor e acoperit de trupele de zgomote care propovaduiesc intoleranta, terorismul, fanatismul si „vor totul”. Ori asta nu se poate. Israelul si Palestina impart o suprafata de cam 20.000 kmp si nu exista alternativa. Vor trebui sa se inteleaga. In asta au si constat de fapt esecurile repetate, pentru ca au existat doar compromisuri cu parfum de santaj, niciodata intelegeri acceptate de ambele parti.

Evreii au inteles ca ceva nu e in regula si au indraznit chiar sa modifice textele sfinte, subliniind ca Legea Talionului e mai degraba aparenta decât efectiva  (Baba Kama, 83b-84a – Talmudul Babilonian). De asemenea, crestinii au inteles si ei (cam târziu, desi aici lucrurile ar fi trebuit sa fie mai simple, intrucât intregul mesaj al lui Isus este despre iubire) ca nu pot fi condamnati toti evreii pentru uciderea lui Isus, ci doar cei care au participat la desfasurarea evenimentelor de atunci (Documentul Nostra Aetate 4, adoptat la Conciliul Vatican 2 de catre papa Paul VI in data de 28.10.1965). Mai mult de atât nu se putea, e concesia maxima. Daca ar fi mers mai departe ar fi insemnat sa declare ca mincionoase Evangheliile oficiale. Evreii si crestinii au inteles ca nimic durabil nu se poate cladi pe ura. E cazul s-o priceapa si musulmanii, in special palestinienii.

Si nu numai ei. Ci toti cei care au impresia ca raul e doar in afara lor.

Aviz amatorilor!


Autor: Dragos

The Song of Vuvuzela

Azi nu am chef de nimic  👿  , va las sa suflati in vuvuzela. 😛

Un articol de Dragos FRD  :mrgreen: – expert in pamflete

Mersul pe carbuni aprinsi

Motto:  Reporter: „How did you find America, John?”

John: „Turn left at Greenland”

Un articol „3 in 1”

  1. Explicatia motto-ului.

Dialogul cu pricina l-am auzit pentru prima data reprodus de Florian Pittis la „Poezia muzicii tinere”, in urma cu multi ani. Când componentii grupului Beatles au ajuns prima data in America, in 1964, au fost perceputi de reporterii locali ca niste pustani si, intr-un acces paternalist, reporterii cu pricina au simtit nevoia sa ii mângâie usor pe crestet (cum ar veni) si sa le puna intrebari tâmpite. Numai ca nu stiau cu cine au de-a face….Si ceilalti (Paul, Ringo, George) au dat raspunsuri ironice, dar ne indepartam de subiect. Raspunsul din motto apartine lui John Lennon si pentru mine are doua semnificatii. Prima e apropiata de sintagma „oul lui Columb” si inseamna sa faci un lucru pe care oricine il poate face, dar exista un numar infim de oameni carora le trece prin cap asa ceva. Sau care au curaj pentru asa ceva. Iar a doua – cum sa dai un raspuns ironic, scurt si spumos unei intrebari care se vrea smechera. In cazul acestui articol ne vom ocupa de prima semnificatie – „just do it”.

2. Preambul

Acum ceva vreme eram la un party in casa unei prietene, Ofelia. Motivul teoretic era ziua sotului ei, dar la Ofelia nu era nevoie de motive; tot timpul era câte un party, mereu avea tot felul de prieteni in jurul ei. La un moment dat se deschide usa si apare un grup mai aparte: 3 baieti si o fata. Era vara. Fata era blonda, imbracata in niste pantaloni strâmti albi (cred ca de in) si o bluza alba. Purta sandale. Iar ochii….multa vreme mi-a fost greu sa-i uit, desi atunci i-am vazut prima si ultima data. Un cenusiu-albastru metalic, de obersturmbannführer  SS. Efectiv simteai ca-ti ard retina daca-i priveai in mod direct, ba chiar iti aparea din senin un gust metalic. S-au asezat discret intr-un colt si au inceput sa povesteasca de-ale lor. La un moment dat, intâmplator, m-am asezat lânga ei. Grupul dadea dovada de o coeziune interna foarte puternica, dar de nedefinit. Nimeni nu parea sa aiba in mod clar vreo legatura diferita, intre ei domnea o buna intelegere omogena si ingrozitor de nefireasca. Iar fata…fata nu parea sa apartina vreunuia din ei in mod cert. Era una de-a lor si o tratau ca atare. Erau practicanti de sporturi pe care le-am putea cataloga ciudate, faceau parasutism, diving….nu e asa simplu. Si n-o faceau din când in când, asta era modul lor de viata. Ea era singura dintre ei care mai avea o experienta in plus la activ: mersese cu picioarele goale pe carbuni incinsi. Firma la care lucra pregatise un fel de team building care includea si aceasta proba iar ea, impreuna cu foarte putini colegi, se oferisera sa faca acest act de curaj. Restul colegilor, oripilati, n-au facut altceva decât sa priveasca de la minimum 10 metri distanta. Instantaneu m-am uitat la picioarele ei. Imi era cu neputinta sa cred ca niste picioare atât de mici, delicate si perfecte, cu unghiile pictate de natura intr-un roz atât de copilaresc, au putut fi supuse unui asemenea supliciu fara nicio urma vizibila. La un moment dat a inceput un blues. Reusind sa-mi depasesc timiditatea, am invitat-o la dans. A acceptat. Nicio tensiune. Se misca perfect. Am intrebat-o daca e adevarat ce a povestit, daca a mers pe carbuni aprinsi. Da, desigur, dar nu e nicio filozofie, „just do it”. Bine, dar…a facut vreo pregatire psihologica inainte? A alergat pe carbuni sau s-a deplasat lent? Erau chiar incandescenti carbunii? Uite ce, mi-a spus, in felul asta n-ai sa reusesti niciodata. Pui prea multe intrebari. Evident, observatia cu pricina mi-a turnat plumb in picioare. Vezi ca nu esti pe ritm, m-a taxat la un moment dat, ceea ce m-a derutat si mai mult; nici nu stiam ca trebuie sa am un ritm, era un blues! Sau nu era blues?!?!? Am asteptat finalul izbavitor cu o dorinta mai mare decât a unui boxer in corzi.

La fel de nebagat in seama cum venise, grupul a plecat dupa putina vreme. Am intrebat-o pe Ofelia cine sunt. A!, niste prieteni de-ai mei. Niste ciudati, stii cum sunt toti prietenii mei…Stiam. Ca doar si eu eram un prieten de-al Ofeliei….

Vremea a trecut. La un moment dat insa mi-am amintit de ideea cu carbunii aprinsi. Am intrebat-o pe Ofelia pe unde mai sunt prietenii ei. Nu puteau fi contactati. Faceau alpinism pe undeva prin Africa….Dupa inca o perioada, toate contactele disparusera. Nu mai puteau fi gasiti.

3. Si ca sa fim totusi on-topic,

Ei bine, pâna in acest moment n-am reusit sa merg pe carbuni aprinsi. Dar am incercat sa contactez persoane care au facut-o si n-am reusit nici asta. Parca au intrat cu totii in pamânt.

Intr-un articol precedent imi manifestasem incântarea pe care am avut-o atunci când am observat ca, interesat fiind de un subiect, Universul „comploteaza” sa-ti aduca informatiile.

Nu si de data asta.

Omul se naste de la mama natura cu doua frici, mari si late: frica de inaltime si frica de zgomot. Celelalte frici, printre care si frica de foc, sunt induse fie prin experienta directa, fie prin mesajele repetate ale parintilor care reusesc sa-ti patrunda in subconstient. Dar in majoritatea covârsitoare a cazurilor e vorba de experienta directa, pentru ca imi e greu sa cred ca exista vreo persoana care sa nu se fi ars intr-un mod mai mult sau mai putin neplacut.

Cu toate ca fricile initiale „se vindeca” destul de repede (mai putin cazurile relativ patologice), una din cele mai acerbe frici ramâne cea legata de foc. Si totusi exista oameni care forteaza limitele si in acest caz. De la incercari (sa le zicem) soft precum cele de la team-building, pâna la experienta „hard” a calugarului budist Thich Quang, anumiti indivizi vor sa demonstreze ca si aceasta frica poate fi invinsa. Ce-i impinge oare sa faca acest lucru (evident, vorbim aici de experiente autoimpuse)? Si cum se explica ceea ce se intâmpla atunci când mergi pe carbuni incinsi? E vorba de mult laudata si neinteleasa „gândire pozitiva” sau e vorba de o explicatie 100% stiintifica? De ce unii din „temerari” se ard si altii nu? E ceva care are legatura cu modul de gândire sau exista o explicatie de natura fizica?

Trebuie sa mentionez ca n-am gasit o opinie „asa si-asa”. Taberele ori se ignora reciproc, ori se persifleaza.

Sa dam cuvântul unora din cei care au studiat problema. Si incercam sa luam exemple din ambele parti, pentru o mai justa judecata.

In „Biologia credintei”, Bruce Lipton e convins: energia gândurilor sta la baza faptului ca poti merge pe carbuni incinsi fara sa te arzi. „Gândurile – energia mintii – influenteaza direct modul in care creierul fizic controleaza fiziologia corpului”. Cei care isi directioneaza gândurile in mod corect nu se ard, iar „ezitantii’ se ard. Bruce da si un citat relevant din Henry Ford: „Daca crezi ca poti, sau daca crezi ca nu poti….ai dreptate”.

Intreaga carte a lui Bruce, perfect argumentata in mod logic, converge catre suprematia energiei (deci a gândului) asupra materiei (deci a corpului). Mecanismele de semnalizare energetica – zice el – sunt de o suta de ori mai eficiente in transmiterea informatiei din mediu decât semnalele fizice, cum ar fi neurotransmitatorii.  In plus…daca stii cum sa gândesti, atunci se formeaza un strat energetic protector intre corp si mediu care te fereste de riscul arsurilor.

Bruce Lipton nu vorbeste din proprie experienta in legatura cu mersul pe carbuni incinsi, ci din a altora.

„Aiureli!”, sare Michael Shermer din „De ce cred oamenii in bazaconii”. Gândurile n-au nicio treaba, e vorba de un fenomen pur fizic si destul de simplu (am observat in mai multe rânduri asta, se tot accentueaza faptul ca toate explicatiile sunt „simple”, pentru a lua cât mai mult in derâdere „adversarul”, pe principiul „pai astia nu sunt in stare nici macar sa inteleaga chestii elementare, ce pretentii sa mai avem de la ei?”). In seara zilei de 16 mai 1996 el chiar a facut-o, a calcat cu picioarele goale pe carbuni incinsi in cadrul unei emisiuni. Inainte de asta primise insa asigurari de la Bernard Leikind, specialist in fizica plasmei (care si el a mers cu picioarele goale pe carbuni incinsi) ca nu are ce sa i se intâmple, chiar daca temperatura in mijlocul carbunilor e de 400 de grade Celsius (dar se poate ajunge si la 1.000 grade Celsius). De ce? Carbunii au o conductivitate termica relativ scazuta si, daca parcurgi distanta suficient de repede (el a parcurs-o in 3 secunde), nu patesti nimic. De când incepi si pâna la final trebuie sa fii in permanenta miscare. E ca si in cazul unei prajituri in forma de metal abia scoasa din cuptor – daca atingi prajitura, care are conductivitate scazuta, nu te arzi; daca atingi forma de metal insa….

O alta explicatie stiintifica are la baza stratul izolator dintre corp si carbune produs de efectul Leidenfrost (mai multe aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Leidenfrost_effect). Apoi, trebuie avut grija cum e facut „patul de carbuni”. In principiu, inainte de experiment, carbunii sunt acoperiti cu cenusa (iar cenusa e un izolator termic). In plus, carbunii au forma neregulata, contactul cu talpa facându-se pe o suprafata mica.

Deci Michael a facut-o fara sa psalmodieze, fara sa mediteze si fara alte chestii de genul acesta intrucât, zice el si o tot repeta, mersul pe carbuni incinsi n-are legatura cu puterea mintii.

„Just do it”

DAR – ma intreb si va intreb – faptul ca reusesti sa depasesti o asemenea bariera psihologica si risti sa-ti infrunti una din cele mai grozave temeri, nu e suficient sa se numeasca „gândire pozitiva”? Adica de ce trebuie persiflat un asemenea act de vointa doar pentru ca poate fi explicat, eventual, prin „fizica simpla”? De ce trebuie ironizat cineva doar pentru ca abordeaza aceeasi problema pe alta cale? Ce a facut Bernard cu Michael nu e tot un fel de „pregatire psihologica”, asa cum fac instructorii cu elevii lor atunci când le vorbesc de puterea gândirii pozitive? Ar mai fi mers Michael pe carbuni incinsi daca Bernard nu i-ar fi explicat „pe limba lui” cum stau lucrurile? Ma indoiesc!

Sa-l lasam pe Michael Shermer sa ne explice el cum e cu fachirii si team-building-urile. O experienta insa ca a lui Thich Quang n-are cum s-o explice prin niciun fel de fizica, fie ea simpla sau complicata.

0 Concluzii

Dupa cum vedeti, acest articol e compus din mai multe parti, astfel incât sa vorbiti on-topic aproape indiferent de subiect. Despre muzica. Despre petreceri. Despre sporturi extreme. Adica despre orice sport, având in vedere ca, in lumea de azi, trecerea pe zebra, pe verde, a ajuns un fel de sport extrem. Sau….puteti sa alegeti sa nu vorbiti deloc.

Dar mi-ar placea sa stiu daca a existat in viata voastra un anume eveniment care v-a marcat. Ceva ce erati convinsi ca nu puteti face si pâna la urma ati facut.

Fire Walk with Me (Questions In a World of Blue)

Autor: Dragos

Plânsul lui Nietzsche

Motto: Unii nu se pot elibera de propriile lor lanturi; cu atât mai putin isi pot ei mântui prietenii.

Trebuie sa fii gata sa te lasi mistuit de propria flacara; cum ai putea renaste daca nu te-ai transformat mai intâi in cenusa?

Asa grait-a Zarathustra

Plânsul lui Nietzsche

Editura Humanitas, 1995

Nu va impacientati, nu va speriati si nu fugiti inca! Nu e vorba de filozofie. E doar o simpla carte de beletristica. Are si dialoguri! As fi vrut sa vorbesc despre ea ceva mai târziu, dar anumite evenimente mai mult sau mai putin personale m-au facut sa scriu despre ea acum. Autorul, Irvin Yalom, este de meserie profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicina din cadrul Universitatii Stanford.

Cartea se bazeaza pe o intriga inventata, desi personajele sunt reale: intâlnirea dintre Josef Breuer si Friedrich Nietzsche care, conform cartii (dar nu conform realitatii), a dus la nasterea psihoterapiei.

Josef Breuer a fost psiholog pentru putina vreme, el fiind mai degraba diagnostician si cercetator in fiziologia respiratiei si echilibrului.

Actiunea are loc undeva in ultimile luni ale anului 1882, când Nietzsche (cel de dinainte de „Asa grait-a Zarathustra”)  a fost la un pas de sinucidere din cauza unei iubiri neimpartasite, dupa ani de zile de tortura psihica, in urma unei scurte, intense si caste aventuri. Cel putin asa rezulta din scrisorile lui catre Lou Salome, despre care insa nu se stie daca au fost cu adevarat trimise sau au ramas doar in stadiul de ciorna. Lou Salome va ajunge, la rândul ei, psihanalist.

In realitate, inceputurile adevaratei psihanalize pot fi plasate in momentul lansarii cartii „Studii asupra isteriei”, scrisa in colaborare de Freud si Breuer si in care e descris cazul Annei O. (Bertha Pappenheim). „Cazul” a fost un succes, asa cum apare descris in carte. Azi stim ca lucrurile nu au stat intru totul in acest mod, dar  Bertha s-a vindecat si a inceput o cariera in asistenta sociala atât de impresionanta incât, in 1954, Germania de Vest a ales s-o onoreze postum printr-o marca postala.

Cine a fost de fapt Anna O? Pacienta lui Breuer, mult mai tânara, de care psihologul s-a legat atât de mult emotional incât era sa-l coste familia si cariera.  Aceste lucruri le stim din informatiile controversate provenite de la Freud si contrazise de biograful lui Breuer.

Nu are prea mare importanta insa ce e adevarat si ce nu in acest caz. Ce avem noi aici, de fapt? O suita de incurcaturi sentimentale in care sunt prinse unele din cele mai luminate minti ale sfârsitului secolului al XIX-lea. O tânara plina de viata care incearca sa salveze omul pe care ea insasi il bagase in incurcatura. Dar nu oricum. Agnosticul (sa-l numim asa…) Nietzsche e un om special si nu accepta sa fie tratat ca un simplu nebun. Asa ca trebuie intocmita o stratagema….Fermecatoarea Lou Salome ia legatura cu doctorul Josef Breuer si, impreuna, urzesc un plan.

Cine e vânatorul, cine e vânatul? Cine e medicul, cine pacientul? Cine e sanatos, cine e bolnav? Este boala un lucru cu adevarat rau sau poate fi „convertita” intr-un profesor exceptional? O perioada avem impresia ca stim ordinea lucrurilor. Apoi…in timp ce povestea se deruleaza…devenim din ce in ce mai derutati. Un filozof de geniu indragostit lulea de o pustoaica. Un medic evreu cu o reputatie fara pata, familist, vrajit de aceeasi Lou si indragostit de o tânara pacienta, Anna. Apoi…acesti doi suferinzi, Breuer si Nietzsche, incercând sa se ajute reciproc. Singurii care par cu picioarele pe pamânt printre atâtia lunatici sunt Lou Salome si Sigmund Freud. Ei stiu foarte bine ce vor.

O carte bine scrisa, nu foarte usoara, destinata celor care se simt vinovati. Fiti pe pace! Daca asemenea genii au cazut prada disperarii cauzate de iubiri imposibile, sau de legaturi condamnate de cutumele sociale, cine suntem noi sa facem intotdeauna lucrurile cum trebuie? Sa incercam sa nu ne biciuim atunci când se pare ca am gresit. Mintea si sufletul actioneaza dupa legi care nu sunt intelese, dupa cum bine reiese din aceasta carte, nici macar de cei care le studiaza intens.

Autor: Dragos

Sa ne mai si distram

Motto: „Doua lucruri sunt infinite, prostia si universul. Dar despre acesta din urma am unele rezerve”. Albert Einstein

Mi-au scanat mansarda si n-au gasit nimic. Alfabet al stupizeniei mondiale. Mike Haskins & Clive Whichelow, Editura Humanitas, 2009 – recenzie

Mai tineti minte articolul de acum o luna si ceva, „Au mai zis-o”? Probabil ca nu….Articolul cu pricina fusese compus in urma unui mail primit. Ei bine, aceasta carte se ocupa exact cu un asemenea subiect: sute, mii de tâmpenii spuse de politicieni (oare de ce nu ne mira?), comentatori de sport, oameni din lumea afacerilor, artelor sau stiintelor.

Inainte de a trece la  exemple (ma voi limita, din lipsa de spatiu, doar la câteva citate scurte si interesante), câteva vesti proaste.

In primul rând lipsesc românii nostri. N-o sa gasiti in aceasta carte niciun vanghelism, bocism, basescism sau vreo prostanacie. De fapt cartea e chitita, in principal, pe lumea anglo-saxona, cam de acolo vin subiectele. Dar asta n-ar trebui sa ne supere intrucât, citind ce au putut sa spuna alte personalitati de pe la ei, ai imediat impresia surclasarii, dupa cum ne asigura traducatorul Radu Paraschivescu.

In al doilea rând citatele sunt luate de la personalitati (ca sa zic asa) foarte diverse si puse, toate, pe picior de egalitate. Ori una e sa spuna un concurent de la cine stie ce concurs de „cunostinte generale” o enormitate, si cu totul alta e sa spuna aceeasi enormitate (sau una si mai gogonata) un individ care, la o adica, are la dispozitie butonul nuclear.

In al treilea rând, desi exista o oarecare bizara logica alfabetica, culegerea pacatuieste prin faptul ca nu face diferenta intre ironia voita si prostia pura. Sunt puse in devalmasie tâmpeniile lui Bush (de exemplu) cu … ironiile Lindei Evangelista, una din foarte putinele femei-model pe care am banuit-o ca fiind purtatoare de creier.

Sa incepem deci:

  1. Exista o incredere colosala. O observ ori de câte ori oamenii vin si-mi spun: „Nu vreau sa ma dezamagiti si de data asta”. (George Bush, presedinte american, 2001-2009)

2. Daca nu esti de alta parere, cum o sa stiu ca am dreptate?(Samuel Goldwyn, mogul al filmului). Samuel e o „tinta” predilecta a autorilor, dar citatul seamana mai degraba a ironie voita. Parerea mea!

3. In politica, prostia nu e un handicap – Napoleon Bonaparte

4. Investesc intotdeauna in companiile pe care ar putea sa le conduca si un idiot, fiindca intr-o buna zi asta o sa se intâmple. (Warren Buffett, investitor american). Poate gresesc, dar, daca nici asta nu e ironie voita….

5. Nu sunt in posesia nici unuia dintre propriile mele tablouri, fiindca un Picasso original costa câteva mii de dolari, iar asta e un lux pe care nu mi-l permit (Pablo Picasso). Modest tipul!

6. Am spus-o de multe ori, desi probabil ca n-ar trebui: diferenta dintre viol si seductie tine de felul in care vinzi marfa (Bill Carpenter, primarul orasului Independence, Missouri. Adânc!

7. Nu sunt niste criminali nazisti cu cizme inalte. Sunt doar niste politisti germani in uniforme originale, care vor sa ne ajute. (Guvernul de la Vichy, 1914-1915). Probabil ca are legatura tot cu modul in care vinzi marfa. Dar pentru 1914-1915 merita si autorii un bilet la scanarea mansardei….

8. Nu ma deranjeaza deficitul. E suficient de mare ca sa-si poarte singur de grija. (Ronald Reagan, presedinte american, 1981-1989)

9. E clar ca e vorba de-un buget. Are o groaza de cifre (da!, ati ghicit, George Bush!)

10. Am cheltuit o groaza de bani pe alcool, femei si masini rapide. Restul au fost doar bani risipiti (George Best, fotbalist). Ironie? Prostie? Hmmmm….

11Banii n-aduc fericirea. Eu am 50 de milioane de dolari, dar eram la fel de fericit si când aveam 48 de milioane. (Arnold Schwarzenegger). Ce mai sunt azi doua milioane de dolari la casa omului…nimic!

12Când mi-a fost doborât recordul mondial, am reactionat barbateste. Am plâns doar zece ore. (Daley Thomson, atlet)

13.  Sunt mândra de George. A invatat multe despre viata la tara fata de primul an, când a incercat sa mulga un cal. (Laura Bush) Oare despre care George o fi vorba?!?!?

14Ideea ca o casnicie trebuie sa fie pentru totdeauna – chestia asta n-o inteleg. (Brad Pitt) Fii linistit Brad….cine intelege?

15. Nici nu-ti dai seama unde se termina modelul creat pe computer si unde incepe dinozaurul adevarat (Laura Dern, actrita principala din Jurassic Park, despre filmul in chestiune). Ei da….asta da prostie pura!

16Oho, dar stiu ca va distrati când va aluneca sapunul in baie! (Printesa Diana, intâlnindu-se cu un ciung in timpul unei calatorii in Australia, 1993) N-a fost frumos, Diana….

17. Un contract verbal nu valoreaza nici macar hârtia pe care a fost scris (Samuel Goldwyn). Perfect logic.

18Natura a vrut ca femeile sa fie sclave. Sunt proprietatea noastra. Ce idee nesabuita, sa ceri egalitate pentru femei! Femeile sunt simple masini de facut copii. (Napoleon Bonaparte) Ceva pareri, doamnelor?

19. Esti femeie, nu? (Printul Philip in Kenya, 1984, dupa ce a primit un cadou din partea unei kenyence). Ce inseamna sa nu duci grija zilei de mâine…Printul cu pricina e o alta „tinta” a autorilor, la viata lui a spus multe gogomanii.

20.  Am citit cartea, am citit scenariul, am vazut filmul si tot nu-l inteleg (Sean Connery despre motivul pentru care a refuzat rolul lui Gandalf din „Stapânul inelelor”)

21. N-o sa-mi plateasca nici macar trabucurile pe care le-am fumat scriind-o. (Karl Marx comentând aparitia cartii sale, „Capitalul”). Ei bine…s-au gasit totusi unii s-o cumpere…

22.  Nu tin regim. Pur si simplu nu manânc atât de mult pe cât mi-ar placea (Linda Evangelista) V-am zis eu ca e adorabila…

23.  Am invatat sa nu bag in gura lucruri care-mi fac rau. (Monica Lewinsky). Tu stii mai bine ce ai invatat, Monica….

24Foarte multi dintre oamenii adapostiti in salile de sport erau oricum saraci. Pentru ei a iesit foarte bine. (Barbara Bush, sotia lui George Bush Sr, despre urmarile uraganului Katrina) Aha, deci se ia!

25Nu sunt jignita de bancurile cu blonde proaste fiindca stiu ca nu sunt proasta. Si mai stiu ca nu sunt nici blonda! (Dolly Parton, cântareata) Ne-ai zis-o, Dolly!

26.  E o drama vulgara si barbara, care n-ar fi tolerata nici macar de drojdia Frantei sau a Italiei (Voltaire, despre Hamlet) A vorbit un profesionist al scrisului.

27. Un roman lung si monoton despre un artist (din motivatia de respingere a romanului Agonie si extaz al lui Irving Stone) Siiii…cu ce-au gresit?

28Facem un zgomot, atâta tot. Daca esti cumsecade, poti sa-i spui si muzica (Mick Jagger, Rolling Stones). Modestia unui Sir…

29. Nu suntem lipsiti de realizari. Am reusit sa distribuim saracia in mod egal. (Nguen Co Thac, ministru de externe vietnamez). Perfecta definitie a comunismului….

30. Nu l-am citit pe Karl Marx – m-am blocat la o nota de subsol de pe pagina 2. (Harold Wilson, prim-ministru englez, 1964-1970, 1974-1976)

31Politica seamana mult cu fotbalul. Trebuie sa fii suficient de istet ca sa joci si suficient de fraier ca sa crezi ca are vreo importanta. (Gerald Ford, presedinte american, 1974-1977) Ei bine Gerald…uneori are.

Si tot asa, nu va mai retin.

O carte usoara, de vara. Merge cu o salata verde.

Autor: Dragos

In ritmuri de salsa

Dragos a preluat din zbor leapsa daruita de mine si va rog sa cititi ce raspunsuri minunate a dat:

Zodia: Leu

As vrea: sa fiu mai organizat

Pastrez: amintirile plimbarilor

Mi-as fi dorit: sa depasesc anumite conditionari

Nu-mi place: când cei care conteaza pentru mine sunt dezamagiti (de mine, logic). Nu-mi place nici sa muncesc.

Ma tem: sa deschid ochii atunci când imi place ce visez.

Aud: bâzâitul enervant al bâzdâganiilor atunci când incerc sa fiu relaxat in mijlocul naturii.

Imi pare rau: când constat ca as fi putut face mai mult

Imi place: sa dorm, sa beau, sa citesc, sa ma uit la filme, sa ma plimb (eventual printr-o padure de brazi, pe un munte, printr-un parc, conditia de baza e sa vad cât mai putina lume), sa inot intr-un lac de munte sau intr-un râu, sa ma relaxez.

Nu sunt: un competitor

Dansez: din nefericire, din ce in ce mai rar; salsa! reggae!

Niciodata: nu-mi va fi rusine de sentimentele mele.

Par: simpatic (si nu sunt)

Plâng: uneori când pierde echipa favorita, alteori când ascult o melodie

Nu-s intotdeauna: calm

Nu-mi place la mine: ca sunt cam delasator

Sunt confuz: când lucrurile nu-mi sunt clare, adica aproape mereu

Am nevoie: de intelegere

Ar trebui: sa ma maturizez; dar n-am s-o fac, na!

Autor: Dragos

The other part of the story

De ce cred oamenii in bazaconii – Michael Shermer, Editura Humanitas, 2009. Recenzie.

Mai tineti minte cartea lui Bruce, Biologia credintei? Probabil ca nu…Spuneam acolo ca Bruce a parcurs drumul de la stiinta la …”religie”, sa zicem (fara sa spunem daca exista „religii corecte” si „religii gresite” – desi exista J ). Nu in mod expres, dar asta a fost ideea. Ei bine, Michael a parcurs drumul invers. A inceput prin a studia teologia, dar a trecut apoi la psihologie si a obtinut chiar si o diploma in psihologie experimentala la Universitatea de Stat din California. Subliniez, de stat. Nu ca ar avea vreo importanta din punct de vedere absolut, dar ne spune ceva in legatura cu rigurozitatea. Pentru ca „statul” reprezinta punctul oficial de vedere, cel considerat „corect”. „Particularii” pot sa si bata câmpii daca vor, dar nu pe bani publici. Numai facultatile de stat au voie sa bata câmpii pe bani publici!

Cartea „De ce cred oamenii in bazaconii” are din start doua avantaje majore: in primul rând e editata la o editura de prestigiu. Si, in al doilea rând, chiar arata ca o carte serioasa.

Cine este de fapt Michael? Pai ar trebui sa spunem ca este un fel de campion care se autocaracterizeaza ca fiind „agnostic”. Pasiunea pentru ciclism l-a facut sa participe la curse pe distante lungi. Foarte lungi. Extrem de lungi. 3.000 de mile! Asta inseamna foarte multi kilometri…Michael a observat ca „metodele neconventiale” de antrenament sunt egale cu zero. Bineinteles ca nu si-a pus problema daca nu cumva le-a aplicat gresit. Daca nu l-au ajutat, el a concluzionat, fara putitnta de tagada, ca „pseudostiintele’ sunt fundamental gresite. Toate!

Ce este de fapt stiinta? Evident, este suma concluziilor experimentelor stiintifice. Dar ce e ala un experiment stintific? Pai…ceva organizat dupa o anume metoda stiintifica. Dar ce e aia „metoda stiintifica’? Intrebati-va profesorii de „stiinte” si veti observa ca fac niste figuri comico-serioase. Serioase pentru ca au constiinta faptului ca trebuie sa dea un raspuns. Comice – pentru ca habar n-au ce-ar trebui sa raspunda.

In principiu, metoda stiintifica inseamna ca acelasi experiment, repetat in aceleasi conditii, ajunge, de fiecare data, la acelasi rezultat. Si aici si in America si in Japonia. Daca sunt indeplinite cele trei criterii putem spune ca avem o concluzie „stiintifica”. Prin urmare avem „stiinta” pe de o parte, cu ale ei experimente, conditii si aceleasi rezultate si, pe de alta parte, „pseudostiinta”, adica „restul lumii”.

In 1991 a obtinut un doctorat in istoria stiintei, iar in 1992 a fondat Societatea Scepticilor care editeaza revista Skeptic.

Problema cu Michael e ca e un preopinent extrem de eficace. Fiind un „insider” stie foarte bine slabiciunile religiei traditionale. A urmat o facultate de profil si are mijloacele necesare pentru a ataca „punctele slabe”. Foarte greu de combatut. Un „adversar” care chiar ca te face sa salivezi.

Pe parcursul cartii Michael nu numai ca se rafuieste cu religia, dar se rafuieste cu orice. Are o placere sadica de a face varza religia, superstitia, creationismul, „vizitele extraterestrilor” si „rapirile” organizate de acestia, „pseudostiinta” (sau ce intelege el prin toate astea), ba chiar si „obiectivismul”, negarea Holocaustului si in a demola orice fel de speranta. Nu exista plan divin, nu exista Dumnezeu, nu exista nimic; traim si suntem constienti doar dintr-o intâmplare nenorocita. Si totusi nu merge pâna la capat. Lasa o „portita”.

Intelegem rafuielile personale ale lui Michael cu tot felul de oligofreni americani sau canadieni. Stiti cum e in America, e permis orice. Ei bine, Michael isi alege majoritatea inamicilor din comunitatea „locala”. Tot felul de indivizi pe care Michael ii condamna ca fiind „negationisti” desi ei n-au contestat niciodata Holocaustul ca atare, ci numarul de victime sau anumite „nuante”. Trecem peste modul nedemn in care evreii supravietuitori au profitat de quasi-totala tragedie prin care a trecut poporul evreu (desigur, ca intotdeauna, exista exceptii, au existat si evrei care au inteles modul in care fiecare isi poarta propria cruce, ca sa zic asa). Hai sa facem o concesie si sa trecem peste toate problemele inchipuite ale lui Michael. Ce ne ramâne? Un sceptic convins. Orice i-ai face, nu crede in nimic nene! Religia – o prostie! Mersul pe carbuni aprinsi – o tâmpenie (despre mersul pe carbuni aprinsi vom avea o discutie separata). Bioritmul? O naivitate! Gândirea pozitiva? O aberatie. Si tot asa.

Concluzia lui la intrebarea „de ce cred oamenii in bazaconii”? Pentru ca ne asigura un oarecare confort psihic, creându-ne iluzia ca putem avea raspuns la orice si ca suntem „speciali”. Pentru ca e mai comod. Pentru ca, din credinta, „etern speranta izvoraste”. Pe când stiinta nu ne ofera decât raspunsuri reci precum Universul intâmplator si ne asigura, in felul ei, ca „dupa” nu mai este nimic. Absolut nimic.

De ce este importanta aceasta carte? Pentru ca reprezinta si cealalata fata a existentei. Pentru ca naste intrebari si controverse. Pentru ca este quasi-corect argumentata. Pentru ca ne face sa ne indoim de propria credinta. Ei bine, aici intervine „cheia”: cum ramânem dupa ce citim aceasta carte? Incremeniti in proiect? Suntem mai credinciosi sau mai sovaitori? Ne mentinem credinta pentru ca n-avem incotro sau ne adâncim credinta pentru ca am gasit noi raspunsuri?

O carte incomoda, recomandata tuturor celor care au mintea deschisa.

Autor: Dragos

Leapsa- episodul 3297

Am primit-o de la dragii de KirstDay, Invatatorul, Loryloo si NightOn. Iata serialele mele preferate:
1. Seinfeld – arta umorului din nimic; l-am tot revazut si de fiecare data descopar câte o replica interesanta si care-mi scapase.
2. Columbo – sau cum se face un serial politist non-violent, dupa toate regulile artelor martiale. In functie de circumstante trebuie sa fii: imaterial ca spatiul (la inceputul anchetei), usor curgator ca apa (in timpul anchetei, când Columbo abia incepe sa-si piseze suspectii cu intrebari care par, la prima vedere, benigne – si toata lumea crede ca e usor de dus cu presul), flexibil ca o salcie (nu raspunde la jigniri, nu se lasa provocat), tare ca diamantul (la final, când urmeaza o demonstratie care te goleste de energie si o concluzie implacabila).
3. MASH – sau cum poti gasi umorul si ironia de buna calitate intr-o lume a terorii.
4. Friends – imi da o stare de bine. Replici faine. Actori simpatici.
5. Law & Order – disecarea modului in care se analizeaza o crima / faradelege, incepând cu faza initiala a anchetei si pâna la stadiul in care dosarul ajunge la judecatorie (inclusiv judecarea, de cele mai multe ori). Foarte bine realizat, aproape ca reusesti sa simti realitatea. Nimic fortat. Trebuie sa recunosc faptul ca, din punctul meu de vedere, cea mai buna serie a fost prima, urmând ulterior un fel de „apa lunga”. Dar tot m-am uitat.
6. Desperate housewives – am descoperit o anumita filozofie de viata din partea unei „decedate”. Si in acest caz seria initiala a fost cea mai buna. Ulterior au inceput sa faca pe „corectii politic” si s-a cam dus naibii, ultimile serii n-au mai fost in atentia mea. Dar serialul merita mentionat pentru prima lui parte.
7. Twin Peaks – sau cum poti descoperi magia chiar si intr-o crima oribila. Situatii ciudate. Replici dragute. Privelisti extraordinare (tare as fi vrut sa traiesc acolo, pur si simplu simti mirosul de aer proaspat). Fete frumoase. O actiune cu totul deosebita. Pur si simplu nu intelegi ce cauta raul cel mai profund intr-un peisaj paradisiac. Angelo Badalamenti! Muzica o ascult si acum cu o placere sfioasa.
Va urma 😛
Merge mai departe la cine doreste s-o preia.

Biologia credintei- Bruce Lipton

Motto: „Am un defect. Citesc foarte mult”. Mircea Geoana, de profesie perdant

Biologia credintei – recenzie.

Bruce Lipton, Editura For You, 2008

Din punctul meu de vedere, a citi mult nu e chiar o izbânda de toata lauda. Important e si ce intelegi din acele carti pe care le citesti. Dupa fiecare carte citita ar fi cazul sa-ti permiti o zona-tampon in care sa digeri informatia tocmai primita. Cartea „Biologia credintei”, scrisa de biologul Bruce H. Lipton, merita chiar un timp mai indelungat de reflectie.

La prima vedere, nimic din ceea ce este aceasta carte nu o recomanda pentru a fi luata in serios. Pare deprinsa din maculatura care se ocupa de probleme paranormale inzorzonate cu ceva filozofii sectante. Numele parca ar fi al unui predicator adventist de ziua a saptea; la fel si fizionomia. Titlul – cam pseudostiintific. Coperta – gen samizdat (stiti, d-alea gen „guvernarea secreta a lumii”, „astrologie medicala” etc etc etc). Ca si modalitatea de tipografiere. Iar de Editura For You nu am mai auzit pâna acum. Cartea mi-a fost daruita de o persoana in care am foarte mare incredere, asta e si motivul pentru care am citit-o.

Cu toate astea, e o carte foarte bine articulata si neasteptat de bine scrisa. Fiecare capitol e impecabil demonstrat, concluziile sunt logice si nu reusesti sa gasesti puncte slabe in edificiul care se construieste sub ochii tai. Cel putin eu nu am gasit (exista unele derapaje benigne).

Cartea imbina „stiinta pentru toti” cu umorul fin si autoironia spumoasa. La urma urmei nu e o carte de specialitate, e o carte pentru noi, cei care nu suntem specialisti in biologie celulara, psihiatrie, psihologie sau chestii de genul asta. Pentru ca noi il putem intelege. Nu suntem suficient de obtuzi pentru a refuza din start tot ce vine in contradictie cu ce am invatat, nu suntem cramponati de pozitii pietrificate in ani de studiu gen „asa e corect, restul sunt prostii” si nu avem idei fixe.

In lumea stiintifica, Bruce e un paria. Face parte din grupusculul de oameni de stiinta care au tupeul sa spuna „stiti, poate ca totusi Dumnezeu exista”. Ce pacat de moarte!

In primul capitol e vorba de celule – nu va stresati, nimic hard. Aici aflam cât de importanta e cooperarea, si nu confruntarea, pentru mentinerea vietii in biosfera.

In al doilea capitol se prezinta dovezile stiintifice care arata ca nu genele controleaza sistemul biologic, ci mediul. Genele nu pot fi activate pâna nu le declanseaza ceva. Exprimarea genei e activata de un semnal de la mediu si nu de o proprietate intrinseca a genei, care apare pe neasteptate.

In al treilea capitol – membrana celulara, adevaratul creier al celulei (si nu nucleul). De ce suntem ceea ce reactionam.

Al patrulea capitol – fizica cuantica (asa cum exista o fizica clasica si una cuantica, Bruce face o impartire a biologiei in „cuantica” si „clasica”). Da, are legatura! Asta pentru ca doar in biologia newtoniana sunt considerate ca „paranormale” anumite fenomene care pot fi explicate relativ lejer prin „biologia cuantica”. „Biologia cuantica” nu neaga biologia clasica, ci o completeaza.

Capitolul 5 – gândurile pozitive au un efect profund asupra comportamentului si genelor, dar DOAR daca sunt in armonie cu programarea existenta la nivelul subconstientului. Capacitatea mintii constiente de a anula comportamentele pre-programate ale mintii subconstiente este fundamentul liberului arbitru.

Capitolul 6 – frica si o concluzie tragicomica: pentru a imbunatati sansele de supravietuire, trebuie sa ai o constienta si o inteligenta reduse

Capitolul 7 – modul in care suntem „programati” si impactul pe care aceasta programare il are asupra vietii noastre.

Ei bine, capitolul 5 e cel mai interesant, dar lasat „neterminat”. Bruce nu ne spune „in clar” cum e cu armonia asta, ci doar sugereaza ca ar cunoaste raspunsul. Mai departe e si treaba noastra.

Atunci când te intereseaza cu adevarat un subiect observi ca peisajul din jurul tau se schimba. Parca natura vrea sa-ti dea o mâna de ajutor, incep sa tâsneasca de peste tot raspunsuri la intrebarile tale. Universul ti se umple de „semne”, trebuie doar sa le urmezi. Eu m-am apucat sa citesc aceasta carte prin februarie. Incetul cu incetul (si totusi nu atât de incet) si lumea mea s-a transformat, desi nu am cautat nimic in mod intentionat. Mai intâi Nice a acceptat cu ingaduinta sa-mi fie gazda. Apoi am descoperit restul. Pe blogul ei, Nighton a recomandat o carte care se ocupa exact despre acest subiect – „Puterea extraordinara a subconstientului tau” (imi cer scuze Roxi ca nu am citit-o inca, o sa-i vina rândul). KirstDay a avut câteva articole care m-au surprins placut si care, si ele, au legatura cu ideea in discutie. De asemenea si Vlad abordeaza, pe blogul lui, cam acelasi gen de subiect, intr-o maniera interesanta. Taman ieri am dat de o postatoare, pe blogul lui happygirls, Ilinca (happygirls are meritul unui articol atractiv, care naste foarte multe intrebari). Ei bine, Ilinca a surprins esenta: „Am invatat ca daca vreau cu tarie ceva, toate fortele universului vor conlucra pentru implinirea dorintei”. Cam pe aici e „cheia” problemei. Probabil.

Imi fac o datorie de onoare sa le multumesc celor pe care i-am numit, ca si tuturor celor care accepta discutii, vin cu idei, nu se supara daca sunt contrazisi si nu incearca sa-si impuna punctul de vedere.

Muzichia – o placere

Multumesc pentru leapsa pe care am primit-o de la KirstDay. Totodata sunt profund incurcat, intrucât nu am cum, pur si simplu nu am cum sa numesc doar 5 melodii fara remuscari serioase.

De asemenea, ce-o fi insemnând „muzica veche”? M-am facut ca nu pricep si am bagat si ceva mai „recent”.

Sa incercam totusi o clasificare:

6. One bourbon one scotch one beer – John Lee Hooker

5. Bei mir bist du schon – Keely Smith & Louis Prima

4. No more bolero – Gerard Joling

3.  Look what they’ve done to my song – Melanie

2. Bird on a wire – Neville Brothers

Si ceva extra, cadou pentru leapsa primita:

El vals del obrero – Ska-P

Prietenii stiu de ce!

Leapsa merge mai departe la toti cei care sunt dispusi sa-si impartaseasca pe blog preferintele in materie de muzica veche.

Food for soul

Am primit si leapsa aceasta tot de la NightOn

1. Cate carti ai citit pana acum in 2010?

Nu prea multe. Vreo 5.

2. Cate carti de fictiune si cate de nonfictiune?

Toate au fost non-fictiune.

3. Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?

Numai barbati…Ba una din ele e scrisa chiar de doi barbati!

4. Care este cartea preferata citita in 2010?

„Biologia credintei” de Bruce Lipton. Cartea asta s-ar putea sa-mi schimbe viata…

5. Care este cartea care ti-a placut cel mai putin in 2010?

Pe primul loc se afla „Biologia….”, pe 2 toate celelalte, nu pot spune ca vreuna mi-a placut mai putin. Poate „Ocultismul in politica”, m-as fi asteptat la mai mult de la un asemenea titlu. Cartea nu e rea, intrucât am invatat multe din ea, dar….

6. Care e cea mai veche carte citita?

„Calauza ratacitilor”. Este scrisa prin 1200…..

7. Dar cea mai noua?

Ce mai noua e asta cu Biologia

8. Cel mai lung si cel mai scurt titlu?

Cel mai lung: „Cum sa ai intotdeauna dreptate” si cel mai scurt tot asta cu Biologia (ciudata intrebare)

9. Cate carti imprumutate de la biblioteca?

Nu iau carti de la biblioteca. Daca vreau sa citesc o carte, o cumpar. Sau o primesc cadou  🙂

10. Cate carti citite sunt traduceri?

Pai…toate.

11. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Fiecare carte e scrisa de un alt autor.

12. Care e personajul principal din cartile citite de pana acum?

Nu prea exista asa ceva, n-am citit nicio carte care sa aiba dialog sau care sa fie de colorat…Nu exista eroi.
13. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?

Cred ca m-am plimbat in jurul globului….

14. Ce scriitori descoperiti in 2010 ai vrea sa citesti mai mult?

Michael Shermer

15. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?

„Biologia credintei”. Cu siguranta as fi ignorat-o daca nu mi-ar fi fost recomandata. Nimic din modul in care arata nu m-ar fi facut sa o achizitionez, iar de autor nu auzisem. Cartea mi-a fost facuta cadou.

16. E vreo carte a carei lectura iti pare rau ca ai amanat-o?

Am o gramada de carti care sunt „in asteptare”. Deocamdata nu pot spune ca imi pare rau ca am amânat vreuna.

Leapsa merge mai departe la  Happygirls, Orry, Un nou sens, KirstDay, Vlad, ChocolatFollie, Cristina si Invatatorul.