Suntem chit! 300 de retete ale razbunarii

Motto: „Cea mai buna razbunare e succesul” (Frank Sinatra)

Autor: Claire Gillman

Editura Humanitas 2010

„Nu conteaza ce face, nu va reusi nimic oricum” (profesorul lui Albert Einstein catre tatal acestuia, 1895).

„E prea neindemânatic ca sa fie copil de mingi la un meci de Cupa Davis” (antrenorul lui Stan Smith, numarul unu mondial in 1972-1973)

„E fara speranta pentru compozitie” (profesorul de muzica al lui Ludwig van Beethoven)

Iata câteva exemple ale stilului in care anumite persoane (ce-i drept, geniale) au inteles sa se razbune pe profesorii lor, ocupati probabil peste masura cu activitatile auto-erotice ca sa priceapa pe cine evalueaza. Având succes.

M-am gândit mult pâna sa abordez un asemenea subiect pe blog. Nu de altceva, dar imi era teama sa nu dea cumva … idei. Pentru ca ‘cercetarile’ au demonstrat un lucru uimitor la prima vedere: femeile, sexul slab adica, actioneaza de multe ori cu o agresivitate devastatoare atunci când se simt inselate in plan sentimental, ceea ce

Cutuma

–        Si ai grija ce faci pe acolo, ma sfatuieste Mihai, nepotul meu de 13 ani. Nu cumperi nimic pana nu vorbim, sa ma asigur ca e totul in regula.

–        Sunt baiat mare, ma descurc, zic eu, cu un zambet superior.

–        Esti baiat mare pe dracu’, lasa ca te-am vazut cum faci cand pierde Dinamo.

Ma simt jignit. Sunt totusi adult si baiatul considera ca vorbeste cu un novice. In orice caz, mi-a promis un comision frumos, 750 eur!,  daca-i cumpar o proprietate asa cum isi doreste el. Mihai nu poate sa cumpere, e inca minor, iar tatalui lui (fratele meu) ii e imposibil sa-i spuna, ca il cearta. A utilizat la inceput cartea lui de credit si pe urma lucrurile s-au cam complicat. Asa ca mi-a dat mie cei 50.000 eur facuti in ultimele sase luni pe internet prin  tot felul de increngaturi pe care mi le-a explicat in detaliu si din care nu am inteles nimic.

Pornim la drum spre Alba-Iulia cu trenul, intrucat prefer sa beau decat sa conduc. Iar la modul in care conduc eu…e mai sigur cu trenul. Acolo ne asteapta

Poveste de dragoste in vremuri de criza

Pamflet.

Autorul moral e Ada. Nu eu!

Flavius si Andrada se iubesc in oraselul lor curat si cochet din inima judetului Dolj. Chiar daca se iubesc, fortele intunericului se arunca asupra tinerilor indragostiti luând forma parintilor. Caci Alexandru, membru PSD, tatal lui Flavius, nu se mai intelege cu Ion, tatal Andradei, chiar daca si el a fost membru PSD, actual membru PDL. In urma “tradarii” lui Ion, Alexandru i-a facut un scandal monstru lui Flavius si i-a interzis sa se mai vada cu “cracanata aia bruneta”. Chiar daca bruneta nu era si cracanata.
In sprijinul celor doi insa intervine Stefan, fratele lui Alexandru si fostul iubit al Soniei, mama Andradei, sotia lui Ion. Ei doi fusesera demult, in zorii fesenismului, amanti.

Interpretarea unei icoane

Bun. Ninge pe mai toate blogurile, avem globuri, brazi, colinde, foarte frumos, deci nu mai vin si eu cu aceeasi tema. Am gasit alta, tot de sezon. Icoana care reprezinta Nasterea Domnului.

Desigur. Stim cu totii ca o icoana trebuie privita cu piosenie si ca, in principiu, ne ajuta in actul rugaciunii, atunci când incercam sa fim in contact cu divinitatea intr-o forma mai profunda. Pentru multi dintre noi e suficient. Si chiar e suficient. Dar putem sa mergem mai departe si sa intelegem ca anumite icoane reprezinta chiar intreaga religie, in rezumat.

Simbolistica icoanelor importante este explicata (intr-un mod extrem de interesant si profesionist as zice) pe multe site-uri. Aici nu o sa facem decât o prezentare foarte scurta.

Luam ca exemplu o icoana crestina ortodoxa care reprezinta Nasterea Domnului.

E o icoana foarte frumoasa, de la Muntele Athos! Ce vedem in ea?

Nunta muta. Funeralii fericite!

Ce legatura poate fi intre un film care n-a fost carte si o carte care, cel putin pâna acum, n-a fost film? Pai in primul rând Adrian Lustig. A colaborat la scenariul filmului „Nunta muta” impreuna cu Horatiu Malaele si a scris cartea „Funeralii fercite!”. Apoi, din nefericire, in „Nunta muta” este vorba despre o petrecere care se termina cu….Eh, stiti cum e un film despre comunisti facut dupa 1990 (si nu in regia lui Sergiu Nicolaescu). Se termina intotdeauna prost.

„Nunta muta” face parte din categoria acelor filme românesti care se vor de arta. Adica multa mizerie, barbati nerasi si betivi, urlete, injuraturi, ma rog, tot tacâmul. Si neaparat niste scene de sex ca deh!, acum e libertate si

Daca doriti sa revedeti…

(dupa o idee a lui Chocolatfollie)

Motto:    Desi nimeni nu munceste, planul se indeplineste.

Desi planul se indeplineste, nimic nu se gaseste.

Desi nimic nu se gaseste, toata lumea se descurca.

Desi toata lumea se descurca, toata lumea injura.

Desi toata lumea injura, toata lumea aplauda.

S-au scris probabil mii de carti despre ce a fost comunismul in general, nu pot veni cu nimic nou. Dar din punctul meu de vedere asta a insemnat: o societate a paradoxurilor. Desigur, am trait doar partea de putrefactie a erei socialiste. Nu mi s-a intâmplat nimic cu adevarat notabil, asa cum i s-a intâmplat lui Teofil, un  unchi de-al meu, preot greco-catolic, care a murit in puscarie pentru ca a refuzat sa treaca la ortodocsi. Nu. Mie comunismul mi-a interzis sa ma simt liber. L-am admirat in intreaga splendoare mai degraba din pozitia de spectator frustrat.

Problema cu libertatea este ca o constientizezi abia atunci când n-o ai. Simti ca ti s-a furat ceva ce e al tau, ceva concret, ca a intrat un hot in casa si ti-a luat mileurile si pestele de sticla de pe televizor. Sau poate ca ti-a luat toata casa!

O societate in care mai toata lumea spunea bancuri politice, dar

„Good” si „Temple Grandin” sau ce facem cu balastul?

Good

Producator: Miriam Segal

Turnat in Budapesta, 2007

Coproductie UK / Germania

 

Actiunea se petrece in Germania anilor ’30.

John Halder (Viggo Mortensen) e un german de treaba.  E veteran de razboi (din primul razboi mondial; nu facuse mare lucru atunci, se inrolase abia in 1918), prietenul lui cel mai bun, Maurice, e psiholog evreu, fost camarad de arme, are o sotie, doi copii, o mama bolnava si e profesor de literatura la universitate. Cum spiritul creator clocoteste in el, scrie o carte. E vorba de iubirea „la limita”: un barbat isi ucide iubita, bolnava de o boala incurabila, pentru ca nu mai suporta s-o vada chinuindu-se. O fictiune. Ce e rau intr-o fictiune neutra? Atâta doar, se intâmpla ca fictiunea sa dea idei dementilor puternici ai zilei, care impart lumea germana in doua categorii mari si late: arienii si ceilalti, posesori ilegali de vieti care nu merita traite. Prin urmare, daca ii eliminam, facem doar marginal un bine pentru noi, pentru ca in esenta facem un bine pentru ei, intrucât ii scapam de un chin. Ca ce altceva poate insemna iubirea aproapelui decât

„Oamenii Cartii” sau cartile fac suficiente pentru noi; dar noi ce facem pentru ele?

 

Titlu:    Oamenii Cartii

Autor:   Geraldine Brooks

Editura LEDA, 2009

Aceasta carte am tot recomandat-o cu ocazia unor comentarii la unele articole de pe diverse bloguri, al caror subiect general era „eu ce sa mai citesc?”. Cum n-am primit niciun fel de feedback, ma vad nevoit sa presupun ca propunerea nu a fost tentanta.

Asa ca mi-am spus ca poate n-ar fi rau daca ii voi face o descriere mai ampla. Pentru ca vorbeste de evenimente despre care ar trebui sa se stie.

Cartea este o fictiune grefata pe o intâmplare reala,  salvarea „Hagadei din Sarajevo” (o carte religioasa evreieasca) . Geraldine a ajuns sa afle istoria zbuciumata a cartii pe vremea când era reporter de razboi in fosta Iugoslavie, pe la inceputul anilor ‘9o. A umplut ceea ce nu se stia despre codex cu intâmplari fictive, dar care ar putea fi adevarate. Iar ceea ce a rezultat a impachetat cu viata personajului Hanna, experta australiana in conservarea si restaurarea manuscriselor vechi, profesionista desavârsita, dar cu o viata particulara frustranta. Operatiunea a reusit cu succes, fara sa lase cicatrici vizibile. Rezulta o poveste palpitanta, de la alcatuirea cartii, undeva prin Spania secolului al XIV-lea, pâna la biblioteca din Sarajevo a anilor 1992-1993-1994. Incercarile prin care trece Hagada

Pahontu sau cum profita unii de profesionismul altora

 

Pamflet. Personajele si institutiile din text nu exista. Si nici faptele lor.

Pahontu era fiul fostului secretar de partid cu propaganda, care aranja vizitele in judet ale lui Nicolae Ceausescu si bun prieten de pahar cu Nicu Ceausescu. Pahontu junior fusese prim-secretar adjunct UTC pe judet si a intrat (unde in alta parte?) in FSN in 1990. Apoi FDSN. Apoi PDSR. Si, in sfârsit, PSD. In 2001 l-a luat Adrian Nastase de-o aripioara, simtindu-l “cu potential”, l-a pus sa faca un pic de practica pe lânga Miki Spaga si guzganul Hrebenciuc, l-a bagat in masonerie, dupa care l-a trimis la un curs despre combaterea evaziunii fiscale sustinut la Roma de Garda Financiara din Italia (la sediul acesteia) in colaborare cu carabinierii. Atâta doar ca acel “curs” era de fapt sustinut de mafia siciliana in colaborare cu ‘Ndranghetta si nu era vorba despre combaterea evaziunii fiscale, ci despre cele mai noi si fiabile

O zi din viata Presedintelui

Pamflet. Personajele si intâmplarile sunt imaginare.

Ora 8.00. Trezirea, cu chiu cu vai. Uai mânca-ti-as….ce durere de cap…si de stomac…o fi de la whisky sau de la cele 3 rânduri citite din „Critica ratiunii pure”? Ah, si i-au zis consilierii ca acum isi poate permite si whisky adevarat, scotian, de la mama lui, dar deh!, meteahna veche, de marinar de apa sarata, tot whisky-ul libanez e al mai bun!

De afara se aud urlete: „Iesi afara, bestie ordinara!”. Corul celor cincizeci de babe si mosnegi  e condus cu maxima precizie de dirijorul Ciutacu si spagatofilul Mircea Badea, care si-a sacrificat o zi de sala ca sa vina aici, la intrarea Cotroceniului. Presedintele zâmbeste multumit. Noua versiune ii place mai mult.

„Grace” sau influenta covârsitoare pe care o poate avea asupra noastra un strain

Motto: „Din durere vin cele mai mari binecuvântari”

Titlu:     Grace

Autor:  Richard Paul Evans

Editura Reader’s Digest, 2010

In 1993 Richard a scris o poveste induiosatoare, care aducea pe undeva cu „Fetita cu chibrituri”, si s-a hotarât s-o dea in dar de Craciun unor persoane apropiate. Ce n-a intuit in acel moment a fost impactul povestirii sale extraordinare. Rudele si prietenii  care au primit cadoul au fost atât de impresionati incât cele 20 de exemplare ale povestii, scoase la imprimanta de acasa, au circulat din mâna in mâna ca un manifest, pâna când autorul s-a pomenit cu un telefon de la o librarie, care voia sa-i comande „cartea”….

Actiunea se intâmpla la inceputul anilor ’60, când, amanunt important, amenintarea razboiului nuclear parea extrem de serioasa. URSS voia sa plaseze rachete cu focoase nucleare in Cuba, iar SUA raspundea printr-o blocada curajoasa. Un licean isi ascunde o colega de scoala intr-un adapost construit de el, in spatele curtii casei lui. Fata plecase de acasa de frica abuzurilor tatalui vitreg. Relatia dintre cei doi n-a durat mai mult de doua luni si a fost platonica. O teribila greseala de sistem (intrucât societatea a considerat ca fetei ii este mai bine lânga tatal vitreg, betiv si abuziv decât lânga colegul care i-a oferit adapost, hrana si intelegere) duce la

O noapte la Cenaclu

Motto: „Daca sufletul tau intelege

De la rock pân la imnuri si rugi

Te salut tineret in adidasi

Te salut generatie-n blugi”

_

– De data asta mergem impreuna.

Eram licean, aveam si eu socotelile mele, grupul meu cu care voiam sa ma duc la Cenaclul Flacara…mi-era teama ca tata, director adjunct la liceul la care invatam si eu, cunoscut ca un tip foarte dur, imi va speria prietenii.

Oricâta „munca de lamurire” am depus impreuna cu fratele meu, n-am reusit sa-i clintim convingerea. Mai ales ca biletele le procuram prin el. Asa ca…am fost nevoiti sa mergem impreuna, dar ni s-a dat „dispensa” sa stam cu prietenii, cu conditia ca la 12.00 noaptea sa venim la locurile unde erau parintii, ca sa plecam impreuna. Eram ingroziti. 12.00? Pai Cenaclul dura pâna la 5.00 dimineata… Si abia partea de dupa douasprezece noaptea era cea mai interesanta, ca abia atunci cântau Iris, Totusi, Gabi Cotabita, Seicaru, Hrusca, Poesis…Incepea pe la 18.00.

Parintii nu mai fusesera niciodata la Cenaclu. Ne-au lasat de câteva ori insa, pentru ca primisera asigurari de la oamenii de ordine ca nu are ce rau sa se intâmple.  Despre Paunescu aveau pareri amestecate.

Sase zile in Rai

Nu mai stiu cum am ajuns aici, dar nu are nicio importanta. Ma aflu pe malul unui lac de munte, iar din fundal se aude o muzica reggae divina. Apa e cristalina si nu ma mai satur privind-o. Drept in fata mea, dincolo de lac, este un munte cu vârful plin de zapada. In stânga si in dreapta lacului – paduri de brazi. Si, mai in dreapta, un râu de lapte, unul de miere, unul de vin rosu si unul de vin alb se varsa in lac, prin intermediul unor cascade minunate. Cerul e senin si imi e tocmai bine. Ma intind lenes pe iarba verde si catifelata…nici urma de gâze enervante…si exact atunci apare din cascada de lapte o negresa. Are trupul zvelt, buzele carnoase, picioarele lungi si drepte, sâni rotunzi si tari, un abdomen sculptural si ochi albastri. Sau verzi, intotdeauna am incurcat….Parul ca abanosul ii ajunge pâna la soldurile fermecatoare. Si e goala, bineinteles. Ma apuca un tremur de placere. Se aseaza lânga mine si facem cunostinta. O cheama Consuela. O intreb unde suntem. In Rai, fireste. In Raiul meu in care voi sta o eternitate. Si ea cine e? Ingerul meu insotitor, nu mi-am dorit eu asa ceva? Hmmm…nu tin minte  ca  o negresa cu ochi albastri si cu nume de telenovela sa-mi fi bântuit imaginatia, dar cine sunt eu sa stiu ce mi-am dorit si ce nu? O sorb din priviri pe Consuela. Arata extraordinar si nu ma intreb care o fi Raiul ei, conteaza ca ea e in al meu!

Ostracizarea. Ce-au in comun cochilia si politicul?

A ostraciza = a exclude pe cineva din viata publica, dintr-un grup (din fr. Ostraciser) Sursa: NDULR

Bun. Sa zicem ca am inteles ce vrea sa spuna cuvântul cu pricina, dar de unde provine? Ne lamureste Larousse-ul. In editia 1973 din care citez cu mândrie ori de câte ori am ocazia, nu exista „ostraciser”, dar exista „ostracisme”. Substantiv care provine din grescescul „ostrakon”, care inseamna „cochilie”. Asa. Siiiiiiii??? Mergem mai departe, nu ne dam batuti.

Legatura e ca, in democratia ateniana, Adunarea locala avea dreptul sa condamne la exil pentru o perioada de 10 ani (in principiu) pe cel care s-a facut vinovat (in ochii lor) de tendinte dictatoriale sau de tot felul de alte matrapazlâcuri considerate delicte grave. In locul buletinului de vot erau … cochiliile. Mai curat, mai ecologic, mai performant.

Daca v-ar sta in putere….care ar fi persoana pe care ati … ostraciza-o?

Incep eu.

Inimaginabil. Cine supravietuieste dezastrelor si de ce.

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a treia. Eroii

Acest articol ar fi trebuit sa apara mai de demult, dar s-a intâmplat ca Nice sa aiba un articol pe tema asta si ceva asemanator am vazut si pe blogul Anei. Prin urmare, asa cum scrie in codul de bune maniere al bloggerului, publicat de M11, am zis sa mai astept un pic, sa nu se creada ca ma „inspir”.

Cine sunt eroii? Ce-i „mâna pe ei in lupta”? Dupa intense cercetari, sociologul Samuel Oliner concluzioneaza: „Nu exista nicio explicatie pentru faptele eroice ale oamenilor”. De ce oare unii prefera sa stea pe margine, in timp ce eroii actioneaza?

Amanda a reusit sa traga niste concluzii. Eroii au relatii mai strânse si mai sanatoase cu parintii lor (in principiu, in copilarie au fost lasati sa ia singuri decizii) si sunt empatici.

Asta sa fie tot? Nu. In ultimul secol, foarte putin cunoscuta Comisie a Fundatiei pentru Eroi Carnegie a acordat peste 9.000 de distinctii si ajutoare voluntarilor care si-au riscat viata in mod exceptional ca sa-i salveze pe altii. In aceste conditii, Fundatia are o foarte interesanta baza de date cu informatii despre eroi, intrucât Comisia nu acorda medalii fara sa cerceteze in amanunt fiecare caz in parte. Prin urmare, s-ar putea face un profil al eroului. Cum arata acesta?

Cesaria. Ars longa, vita brevis

Nu suport aglomeratia. Una din marile mele probleme de bucurestean get-beget este faptul ca exista locuri in care, vrând-nevrând, trebuie sa ma inghesui. Exista multimile framântate, nevricoase si piramidale de pe la Administratiile Financiare, Camera de Munca, inghesuielile de pe drumurile mai mult sau mai putin publice, in fine…Aproape mereu m-am simtit in nesiguranta in aceste circumstante si aproape mereu am fost pe punctul de a exploda.

Nu insa si luni seara. La concertul Cesariei de la Sala Palatului a fost prezenta o multime foarte deasa de oameni variati ca vârsta, imbracaminte si, foarte probabil, ca pregatire. 4.000! Un public generos, cald, receptiv.

Ca de obicei, Cesaria Evora (in picioarele goale) si trupa de acompaniament si-au tinut concertul la cele mai inalt nivel profesionist, cu exceptia câtorva momente omenesti. Cesaria e batrâna (daca 69 de ani inseamna sa fii batrân) si bolnava, dar cu toate astea a inteles sa nu-si pacaleasca auditoriul cu playback.

“The last king of Scotland” sau toti ti se par normali pâna nu mai ai ce sa le faci

Titlu: Ultimul rege al Scotiei                                         “The last king of Scotland”, 2006

Autor: Giles Foden                                                      Regia:  Kevin Macdonald

Editura Allfa, 2008                                                     Coproductie SUA/UK;realizat chiar in Uganda

Asa cum am citit intr-un articol de-al lui M11, fraza “am vazut filmul, ce rost mai are sa citesc si cartea” reprezinta o atitudine paguboasa. Prin urmare am citit cartea, dar am vazut si filmul. Cel putin in acest caz, cartea pare mult mai buna, ofera mai multe informatii necesare pentru incadrarea si intelegerea actiunii si ne scuteste de vizionarea unor scene horror. Ca sa nu mai spun ca filmul e asemanator cu romanul doar la modul foarte general.

Pe fondul unor fapte reale (povestirea e plasata in anii ’70, in Uganda,  printre framântarile tribale si in conditiile interventiei diferitilor jucatori externi care voiau sa traga tara ba spre “lagarul socialist” pigmentat cu ceva revolutionarism arab, ba spre “lumea libera”), scriitorul reuseste sa construiasca o foarte interesanta intriga, care cuprinde de toate: iubire, ura, despartiri, jocuri politice facute de incompetenti ai serviciilor secrete britanice, aventuri si palpitatii “fara numar fara numar”, razboi, ceva crime realizate cu sadism profesionist, lovituri de stat si chiar  o operatiune a seviciilor secrete israeliene.  Peste toate insa e extraordinar de bine zugravita personalitatea acestui dictator sângeros care a fost Idi Amin Dada. Pentru rolul macabru jucat cu o perfectiune ingrijoratoare, actorul  Forest Whitaker a primit Oscarul in 2007.

Venit la putere printr-o obisnuita lovitura de stat conform  vremurilor si continentului, Idi pare initial un baiat de baiat. Se bate pe burta cu mai toata lumea, face bai de multime, rânjeste demagog si se da bine pe lânga reprezentantii Occidentului . Poporul e ultraincântat si topaie in ritmuri specific africane.

Rimet si imprejurimi. Natura bate bigotismul

Venind dinspre Alba Iulia, cum te duci spre Teius, la un moment dat faci la stânga si te indrepti spre comuna Rimet. Natura a fost darnica. Ai câmpie, ai munti si multe izvoare, pârâuri si chiar râuri. Daca esti la volan trebuie sa fii foarte atent la drumurile inguste si nu prea bune in multe portiuni, curbele fara vizibilitate si eventualii colegi de trafic (nu aveti insa de ce sa va temeti, pe aici lumea a blânda si intelegatoare). Daca nu, ai sansa sa privesti in pace zona de care nu te mai saturi.

In aceste locuri a fost cândva o mare. Multa vreme dupa aia, pe aici au trecut si legiunile romane. Iar cea mai veche biserica din zona manastirii a fost zidita de calugarii eremiti pe la inceputul secolului al XIV-lea (de la acesti calugari se pare ca se trage denumirea locului). Eremiti, adica pustnici, pentru ca stateau initial in grotele din jur, ducând, evident, un trai ‚teribil’ de ascetic.

Munca l-a facut pe om neom

Motto: „Puritanism: teama ca cineva, undeva, s-ar putea sa fie fericit” (anonim)

„Am muncit 30 de ani si am ajuns sa traiesc dintr-o pensie mizerabila de patru milioane de lei si sa cer de pomana!” este o fraza pe care de vreo sase luni o auzim cu o tenacitate demna de o cauza mai buna pe posturile de stiri. Nu te poti lupta cu asa ceva. Cine nu ar plânge de mila un asemenea om? Pe de alta parte, tot posturile de stiri se vaita in gura mare ca aprozilor pensionari li se reduce pensia la „doar” optsprezece milioane. „Doar” atât. Cum o dai, cum o intorci, nu e bine. Ma rog. Sa trecem la ale noastre.

„Adevarul sta in vin” sau hai sa mai si „proverbim”

 

„In vino veritas”. „Adevarul sta in vin, spune-un vechi proverb latin, hai sa bem si sa ne veselim”. Proverbul e vechi, atâta doar ca nu e chiar latin (desi e posibil ca latinii sa fi descoperit proverbul in mod de sine statator, ca greu nu e). E ebraic. Cum au ajuns evreii la concluzia ca adevarul sta in vin?

Evreii credeau in magia literelor. Literele ebraice nu sunt doar litere, sunt si numere. Sunt purtatoare de secrete, vehicule ale unor intelesuri ascunse. Asa se face ca propozitiile, frazele si cuvintele au si valori numerice. Iar cuvintele, propozitiile sau frazele cu aceleasi valori numerice sunt legate in mod mistic intre ele.

Top 5 scriitori care m-au dezamagit

Acest articol e un pamflet. Vorbim despre literatura, despre arta, si oricine are dreptul la o opinie, indiferent cât de gresita este in raport cu … realitatea.

1.  Jeffrey Archer. Cum e posibil ca autorul „Povestirilor cu final neasteptat” si al excelentului roman „In linie dreapta” sa decada atât de mult incât sa scrie o bazaconie ca „Impresie falsa” (actiunea se intâmpla la un moment dat si prin România, iar totala ne-documentare a autorului in legatura cu tara noastra in general, si cu Bucurestiul in mod special, e de-a dreptul halucinanta)? Probabil ca perioada de detentie petrecuta in temnitele Majestatii Sale (pentru ca da!, in Marea Britanie fac puscarie inclusiv nobilii care calca pe bec, chiar daca au fost membri ai Camerei Lorzilor) nu i-a adus lui Jeffrey doar noi subiecte pentru nuvelele lui din ce in ce mai diluate (cele din „Pisica are 9 vieti” – cu câteva exceptii), dar si un sictir in ale scrisului demn de o cauza mai buna. Ultima sa mare reusita, o varianta adaptata pentru intelesul zilelor noastre a Evangheliei dupa Iuda, nu prea i se poate imputa.

„Taking chance” si „The messenger” sau durerea intre demnitate si pierderea controlului.

Taking Chance

HBO Films

16 ianuarie 2009

Cu: Kavin Bacon

(LtCol Michael Strobl)

Daca inca nu l-ati vazut pe Kevin Bacon intr-un rol pozitiv, nu ratati „Taking Chance”. Joaca rolul unui ofiter care insoteste corpul neinsufletit al puscasului marin de 19 ani Chance Phelps pe teritoriul Americii, de la ajungerea acestuia din Irak si pâna in orasul natal, unde va trebui sa fie inmormântat. O actiune simpla, liniara, dar stai cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si iti e dificil sa-ti stapânesti lacrimile. Este de-a dreptul impresionant modul in care realizatorii au redat starile sufletesti ale oamenilor care vin in contact cu misiunea ofiterului de escorta.

Mai departe….filmul trebuie vazut, n-are cum sa fie explicat.

The Messenger

Regia: Oren Moverman

2009

Cu: Woody Harrelson, Ben Foster

„The Messenger”. Intr-o societate heteroclita ca cea americana e de la sine inteles ca oamenii reactioneaza diferit la vestile foarte dureroase.

Presedintele meu

–         Agent Popescu, prezentati-mi va rog actele la control – permisul si talonul.

–         Dar ce-am facut?

–         Stiti bine ce-ati facut, ati incalcat linia continua, ati trecut pe linia de tramvai si ati intrat in intersectie pe rosu.

–         Sa moara mama, n-am facut asa ceva, cum sa intru in intersectie pe rosu, am permis de 20 de ani, ma credeti nebun?

–         Permisul, va rog!

–         Nu-l am la mine, e acasa.

–         Uitati cum facem, eu stiu foarte bine ca-l aveti la dumneavoastra, dar ca sa nu ne mai complicam eu zic asa: va amendez pentru ca n-ati purtat centura de siguranta, dar va rog eu frumos, nu mai depasiti banda continua.

Exista o explicatie!

Sa ma explic. Fiecare cuvânt are o origine. Desi nu sunt de specialitate, am fost mereu fascinat atunci când am aflat de unde provine un cuvânt si modul in care a capatat el sens intr-o anumita limba (cu precadere in limba româna, se intelege). Bineinteles ca si „a explica” are o origine. Care e aceasta? Conform DEX, „explicatie” vine din frantuzescul „explication” sau latinul „explicatio”. Big deal! Sa mergem insa mai departe. „Explicatie” deriva din latinescul „plicare”, care inseamna „a strânge, a indoi”, particula „ex” desemnând, se intelege, operatiunea inversa, iar de aici drumul pâna la sensul din ziua de azi e evident. Dar acest „plicare” a mai dat un cuvânt in limba româna, „a pleca”, având dublu inteles, „a pleca grumazul”, si „a se urni dintr-un loc”.

Ei bine…abia aici apare partea interesanta! Pentru ca „plicare” n-a facut pui doar in limba româna, ci si in spaniola, unde il descoperim pe „llegar”, care inseamna „a sosi”.

Cum de e posibil ca dintr-o radacina comuna sa se dezvolte doua cuvinte cu inteles total diferit in doua limbi inrudite?

Fotbal si Cultura Generala

Va intrebati, probabil, ce subiect o mai fi si asta. De unde pâna unde legatura intre aceste doua …domenii care par, la prima vedere, din lumi diferite?

Exista cel putin una. In vremuri imemoriale, când eram eu copil mic (intrucât acum sunt copil mare), tatal meu mi-a zis: daca tot freci ziarul ala toata ziua (era vorba despre „Sportul”, din care s-a nascut ulterior „Gazeta Sporturilor”), sa stii ca poti sa si inveti din el. Si mi-a dat ca exemplu nume de echipe. Petrolul Ploiesti – adica in judetul Prahova, al carui oras de resedinta e Ploiesti, se gaseste petrol. Apoi au aparut altele: Industria Sârmei Câmpia Turzii, Cimentul Fieni, Sticla Ariesul Turda (astia i-au scos la un moment dat din Cupa pe Steaua J ), Aurul Brad, Chimia Râmnicu-Vâlcea, FC Baia-Mare („baie” adica „mina”),  etc etc etc. A fost foarte instructiv, intrucât altfel mi-ar fi fost destul de dificil sa invat geografia economica a minunatei noastre patrii.

Nu toate numele aveau legatura cu o industrie propriu-zisa, bineinteles. Echipele straine nu prea imi erau de mare folos. Ce sa inteleg eu din Liverpool, Arsenal, Real sau Juventus? Mai exista, desigur, un PSV de exemplu, dar, la modul general, parea ca echipele vestice (mai ales) sunt botezate mai degraba dupa tot felul de personalitati si nu, in mod tovarasesc, dupa industrii locale.