Inimaginabil (II)

Inimaginabil. Cine supravietuieste dezastrelor si de ce.

Autor: Amanda Ripley

Editura House of Guides, 2008

Partea a doua. Cum reactionam sau „Fii mai serios, ca mie n-are cum sa mi se intâmple asa ceva”.

Motto: „Chemati-l in ajutor pe Dumnezeu, dar fugiti din calea avalansei”

Doua atitudini generale ne fac sa ne estompam teama de a intâmpina un dezastru. Prima e „mie n-are cum sa mi se intâmple”, iar a doua: si, daca se intâmpla, asta e! Cocotati pe aceasta axa pozitivo-fatalista incercam sa trecem prin viata. De aceea nici nu prea ne intereseaza masurile de prevenire sau protectie. Desigur, suntem (sau ar trebui sa fim) suficient de constienti incât sa nu lasam aragazul aprins atunci când plecam de acasa sau sa nu trecem pe rosu când ne aflam pe strada (desi s-au mai vazut cazuri), dar câti din noi am fost cu adevarat atenti la ce ne zice stewardesa, inainte de decolarea avionului, sau am citit pliantele cu instructiuni in legatura cu modul in care trebuie sa actionam in caz de…ceva? Câti din noi, si ma refer aici la cei care sunt angajati in primul rând, am facut urechea pâlnie când ni s-a vorbit de paza contra incendiilor sau de protectia muncii, daca ni s-a vorbit? Câti din noi stim sa folosim trusa de prim-ajutor din automobil, asta in caz ca o avem si se afla in buna stare? Cu exceptia câtorva cazuri putine si specifice, si e vorba aici de cei care lucreaza in medii cu adevarat periculoase (unde, daca nu esti atent, mori in secunda 2) sau care, prin natura meseriei, trebuie sa fie pregatiti pentru prevenirea concreta a vreunei calamitati, pe restul lumii n-o prea  intereseaza. I se rupe! Pietoni care dorm mergând, soferi care dorm conducând, asta e realitatea care ne inconjoara. La intrarea in banci dam de paznici buimaci, somnorosi si burtosi, care sunt mai degraba baieti de serviciu ai functionarelor bancii decât paznici. „Fa-mi si mie o copie dupa buletinul asta” sau „du-te si ia-mi si mie niste tigari, te rog”, cam asta stiu sa faca cel mai bine protectorii bancii. La urma urmei…cine ar putea prada o banca in ziua de azi, la noi, ca n-are nici macar unde sa parcheze masina? Meseria de paznic e una extrem de dificila, pentru ca trebuie sa fii tot timpul in alerta, si e foarte grav ca in aceste posturi sunt angajati niste târâie brâie cu o atitudine gen „je m’en fiche”. O plictiseala si un sictir generale se lasa peste simturile noastre, care ar trebui sa fie cele mai ascutite, sau peste cei care ar trebui sa reactioneze primii daca se intâmpla ceva.  Ne agitam o perioada atunci când mai explodeaza câte un camion cu azotat de amoniu, la vreo inundatie sau când ia foc vreo maternitate, atunci când apar la televizor indivizi desprinsi parca din „comediile sexy” ale anilor `70-`80, tipi mustaciosi, falcosi si neingrijiti, cu denumiri ciudate, cum ar fi „inspector-sef protectia muncii Bucuresti” sau alte asemenea, dupa care…ne trece si ne culcam la loc.

Cu câteva exceptii laudabile (Israel si Japonia printre altele, unde reactia natiunii la pericolul iminent a fost sadita si ingrijita cu nadejde timp de generatii), lucrurile nu stau mai bine nici prin alte parti. Asta pentru ca supravietuirea si interventia in caz de dezastre se considera a fi in mod exclusiv apanajul câtorva initiati, care trebuie sa ajute dupa ce problema a trecut, sa poata salva ce mai e de salvat. Nimeni nu pare interesat cu adevarat in a educa modul de comportament al primelor victime potentiale, si anume oamenii obisnuiti. Alarmele care se mai organizeaza ocazional pe la diferite institutii sau locuri publice sunt de fapt motive de chermeze, discutii si bârfe, fara nicio implicare relevanta in actiunea organizata, considerata din capul locului o pierdere de timp. Consecintele neimplicarii s-au vazut cu adevarat in cazul teribilelor atentate de la 11 septembrie 2001. Oameni care nu stiau unde sunt scarile, „ofiteri de pompieri voluntari” care nici macar nu si-au amintit ca sunt asa ceva si habar n-aveau ce trebuie sa faca. Instructiunile li se evaporasera din minte.

De aceea e foarte important ca, atunci când se intâmpla câte un dezastru, din toata lumea asta de somnambuli apare cineva mai cu capul pe umeri, cu spirit de initiativa, care organizeaza restul turmei. Pentru ca da!, asta este concluzia la care s-a ajuns, atunci când sunt speriati, oamenii reactioneaza exact ca niste oi, urmând un lider care pare mai hotarât si care pare ca stie incotro se indreapta. Uneori, alaturi de acest lider apare un vice, responsabil cu mentinerea unei oarecare ordini. Si inca ceva interesant si ciudat in acelasi timp. In prima faza a dezastrului, când inca nu constientizeaza cu adevarat cu ce au de-a face, sau chiar si dupa aia, oamenii sunt amabili unii cu altii, mai amabili decât in viata de zi cu zi, si incearca sa se ajute reciproc (asta am observat si eu in timpul Revolutiei, când, in perioada 22-25 decembrie, au fost o pace si o intrajutorare quasi-generale). Fiecare incearca sa faca ce poate pentru binele celuilalt. In prima linie se afla medicii si cei care au o oarecare pregatire specifica.

Si totusi, aceste aspecte nu trebuie neglijate. Trebuie luate foarte in serios, pentru ca, zilnic, trecem pe lânga o serie de dezastre potentiale. Un exemplu. Paul Heck, in vârsta de 65 de ani (la data de 27 martie 1977) se afla intr-un avion Pan Am 747, impreuna cu sotia, si astepta sa decoleze din Tenerife, când un avion nemtesc, KLM, s-a prabusit peste primul. Cei din KLM au murit toti. Din cei 396 de oameni din Pan Am, au murit 326. Dar Paul si sotia sa s-au aflat printre supravietuitori. Ce a facut Paul in timp ce astepta avionul, imbarcarea, decolarea si cum a trecut el peste toate aceste aspecte plictisitoare anterioare decolarii? Pai s-a uitat peste planul de evacuare, peste instructiuni, s-a plimbat prin avion si a ochit cele mai apropiate iesiri. Din plictiseala si din cauza faptului ca in copilarie fusese surprins de un incendiu intr-un teatru si de atunci a ramas cu fixul asta, sa gaseasca mereu cele mai apropiate iesiri dintr-un loc necunoscut. In momentul impactului si-a desfacut centura, si-a luat de-o aripa sotia traumatizata si au zbughit-o pe pe cea mai apropiata iesire, fara sa astepte sa-i spuna cineva.

Care e „traiectoria supravietuirii” in caz de dezastru?

–      Prima faza e cea a negarii. „Asa ceva nu mi se poate intâmpla, nu e adevarat, e un cosmar”.  Durata acestei faze depinde de modul in care evaluam riscul si are implicatii serioase asupra urmatorilor pasi.

–      A doua faza e cea a dezbaterii. Ce facem, totusi? In general ne apuca frica, dar inca nu este foarte rau. Daca stim cum sa o directionam, frica ne poate mobiliza si, la limita, se poate transforma chiar in curaj. Ea e rotita vigilentei in mecanismul vietii. Totul e sa nu puna stapânire absoluta pe noi. Sa nu paralizam. Desi…si paralizia („sa faci pe mortul”) s-a dovedit a fi o cale onorabila de scapare in anumite cazuri. Mecanismele fricii, panicii si paraliziei sunt foarte bine disecate in carte.

–      A treia faza e momentul decisiv. Trebuie sa actionam. Cum o facem? Asta e greu de spus, pentru ca in unele cazuri s-a dovedit ca nici macar experienta altor dezastre nu e intotdeauna un sfatuitor bun. Fiecare dezastru are particularitatile lui, iar atitudinea relaxata de tipul „am mai trecut prin asa ceva, stiu cu ce se manânca” nu e chiar teribil de inteligenta. Chiar daca exista niste sfaturi generale „ce sa facem in caz de…”, pe care, sa zicem, ni le insusim, pâna la urma tot nu stii cum vei actiona decât aflându-te in mijlocul evenimentelor.

Cartea Amandei este plina de exemple, de dezbateri cu psihologi si de discutii cu participanti, cu sau fara voia lor, la tot felul de catastrofe. Este scrisa delicat, intr-un stil accesibil oricui si, ceea ce eu apreciez in mod deosebit la o carte, se fereste de concluzii categorice. Amanda ii lasa pe specialisti sau actori sa-si spuna cuvântul si ea nu face decât sa imbine diferitele parti intr-un tot unitar.

Voi ati trecut printr-un dezastru? Daca da, cum ati reactionat? Daca nu, cum credeti ca ati reactiona, de exemplu, in cazul unui cutremur? Intreb asta pentru ca am sentimentul ca lumea nu prea ia in serios posibilitatea unui cutremur major, dar care sigur va veni.

Mie  mi s-a intâmplat. Am „prins” cutremurul din 4 martie 1977 si, desi pe atunci eram copil si a trecut atâta amar de vreme, simt si acum frisoane când ma gândesc. Stateam la bloc in Balta Alba, ma jucam cu fratele meu suficient de hard incât sa nu simtim ditamai zgâltiala, dar am fost intrerupti din zbenguiala de parinti, care ne-au scos urgent pe scari – stateam la etajul 8 – si am inceput sa coborâm (abia dupa multa vreme am aflat ca este cea mai proasta decizie). Am avut noroc. Blocul nostru nu a cazut. Fiindu-ne frica sa urcam in apartament, am mers spre casa bunicilor si am ramas inmarmuriti de ce am vazut in centru. Blocul in care statea Toma Caragiu cazuse. Toma saracul nu a reusit sa iasa in timp util din bloc, dar vizualizez si acum masa din sufragerie care se vedea prin peretele cazut. Ramasese intacta, iar sticla si paharele de vin inca erau acolo. Intregi.

Creedence Clearwater Revival. Bad moon rising…

27 responses to “Inimaginabil (II)

  1. Pingback: Inimaginabil (II) - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Ai dreptate in ce ai scris…chiar acum vreo luna s-a intamplat un mic accident pe un pod din Timisoara, masina unui barbat care transporta marfa a luat foc…defapt luase foc motorul….nimeni nu ia sarit in ajutor, insa au chemat presa ca sa filmeze dezastrul😐 daca nu ma insel erau de la analog…toata lumea statea si se uita, la un moment dat s-a dat jos un barbat care l-a ajutat sa descarce marfa, omul era disperat nu stia ce sa fac..iar toti ceilalti soferi stateau si se uitau, se grabeau ca nu cumva sa fie langa masina cand v-a exploda, desi poate aveau extintoare si puteau sa-l ajute stateau si se uitau…cei de la analog stateau cu extintorul in mana si filmau…era mai important sa filmeze decat viata acelui om…La un moment dat a coborat o femeie din masina cu un extintor mare in mana si ia facut cu ou si cu otet pe cei de la analog si toata rasa barbateasca, caci toti se fereau sa-l ajute pe saracul om, s-a bagat ea in fumul acela de la motor si l-a stins in cele din urma,…Eu eram pe trotuar pieton nu aveam ce sa fac, eventual sa chem pompierii dar ii chemase alcineva…

  3. @ Zuzu, ceva de genul asta s-a intâmplat acum câtiva ani si cu „profesionistii” de la Antena 1. In disperare de cauza (sa nu intram in amanunte, oricum nu se intâmpla pe timpul lui Base), o femeie si-a dat foc in Piata Palatului. Ce faceau ne-umanoizii Antenei? FILMAU!

  4. Sincer, nu prea pot sa reactionez corect in cazul unui dezastru.
    Am prins si eu cutremurul din ’77. Eram in clasa a 3-a. Imi amintesc nelinistea care ma cuprinsese. Nu stiam ce se intampla. Mi-a ramas in minte imaginea mamei cu sora mea in brate si faptul ca tata ma strangea tare de mana sa stau sub pragul usii pana cand totul s-a linistit.
    La cutremurul din mai 1990 (daca nu ma insel) ziua, stateam la rand la bilete in gara Ploiesti Vest, pentru a lua trenul spre Brasov. Cand a inceput, toata lumea a iesit speriata afara numai eu am ramas intepenita acolo, strangand bagajul si mai tare in mana.
    Vedeam cum se misca totul in sala dar nu puteam face niciun pas. Auzeam vocile speriate ale oamenilor si parca eram si nu eram acolo. In acele clipe mi-am dat seama cat de mica sunt si mai ales cat de neputincioasa …
    Stii … m-am intrebat atunci, de ce nimeni nu m-a tras afara? Si tot eu mi-am raspuns : probabil in acele momente nu te gandesti decat la viata ta…

  5. Da, e ciudat….prin alte parti oamenii se ajuta intre ei, tare curios cum de nu te-a tras nimeni afara.

    Cutremurele sunt teribile, in fata lor chiar ca esti neputincios. Mai ales ca, in majoritatea cazurilor, vin pe sest, noaptea, când oamenii sunt buimaci. Cel din 1990 a fost o exceptie, a avut loc ziua.

    • M-am exprimat gresit, nu am ramas intepenita de ceva, ci incremenita de spaima. Iar acei oameni … probabil ca s-au gandit la ei si la bagajele lor.
      Nu i-am judecat nicio clipa.
      Daca iti amintesti, in mai 1990, a fost o replica a cutremurului si noaptea, atunci m-au trezit papagalii inainte de a incepe. Dar din fericire a durat cateva secunde.

  6. @Ilinca. Si daca as fi vrut nu as fi putut, aveam mana luxata ;)) in plus materialele care le transporta erau de mobilier ,nu le-as fi putut ridica, dar daca nu as fi avut probleme cu mana si fi putut ajuta…

  7. @ ZuZu, poate ca mai interesant ar fi sa ne povestesti cum ti-ai luxat mâna…

  8. @ Nora, stai linistita ca am inteles🙂 . Eu voiam sa spun ca a fost ciudat comportamentul lor. Nu e vorba de judecat neaparat, dar faceam o comparatie cu ce se intâmpla prin alte parti.

    Da, asa e, a avut o replica noaptea, dar a fost slaba, aia nici macar nu m-a deranjat. E interesant ca te-au trezit papagalii. Zic asta pentru ca am avut si eu tot felul de animalute prin casa, mai ales pisici. N-aveau nicio treaba. Putea fi cutremur si pe verticala si pe orizontala si pe diagonala, nu le puteai trezi din somn decât daca le agitai un soricel pe la nas.

  9. senzatia mea dupa 2 ani de US a fost ca acolo este o isterie totala generata de faptul ca „oricind te poate lovi orice”. Am trecut prin zeci de teste de alarma fie unde locuiam, fie unde lucram, fie prin magazine. Totusi daca se intimpla prea putini sunt ajutati de experienta acestor teste. E altfel cind miroase a fum si carne arsa. Miroase de fapt a panica. Cei mai multi suntem paralizati. Nu am trecut prin nici un dezastru din asta, ma rog, in 77 s-au ocupat altii de mine🙂

  10. @ coolnewz, multumim de informatii. E interesant si binevenit ca se fac acele exercitii, dar poate ca ar trebui mai multa implicare.

  11. Foarte interesant articolul tau, imi doresc sa nu trec niciodata printr-un/o dezastru/catastrofa/calamitate naturala. Pai eu intru in panica de indata ce raman fara apa calda la baie, imagineaza-ti ce s-ar intampla daca as fi pusa intr-o situatie asemanatoare celor descrise in articol.😦😦 Iar daca intru in stare de soc, asa raman…si nu un minut, o ora sau o zi, ci poate si un an. :)))
    Iar celebra „nu mi se poate intampla mie” ma caracterizeaza perfect.😛

  12. Nu a fost nimica grav…am incheieturile foarte slabe (probabil din lipsa de calciu) si la orice miscare gresita sa spun asa se deplaseaza ;)),in cateva zile cu masaj isi revine.

  13. @ Nice, si din catastrofe se poate invata, daca ai norocul sa le supravietuiesti si daca iti iei experienta in serios. Paul n-ar fi reactionat asa cum a facut-o daca nu i s-ar fi intâmplat sa aiba de-a face cu un incendiu in copilarie.

    Da, am observat ca te panichezi cam repede. Iti recomand sa te muti din Bucuresti, eventual undeva prin Ardeal, pentru ca acolo se va simti mai putin. Dar un cutremur major sigur va veni si eu cred ca e „pe ultima suta de metri”. Asta pentru ca exista o oarecare ciclicitate si deja i-am cam trecut pragul: 1802, 1829, 1838, 1894, 1908, 1940, 1977….Si bineinteles ca va veni noaptea.

    • Ti-ai propus sa bagi frica-n mine? Ce inseamna major, ca la noi in tara nu se pot produce cutremure cu magnitudine mai mare de 7,4 pe Richter. Iar blocul meu e proiectat sa reziste pana la 8 grade.

  14. @ ZuZu, tare interesant nick ti-ai ales având in vedere lipsa de calciu de care vorbesti….

  15. @ Nice, nu, nu vreau sa bag frica in tine, din contra. In principiu cutremurul nu va depasi 8 grade, dar nu se stie. E foarte bine ca traiesti intr-un bloc rezistent. Chiar daca nu are apa calda.

  16. Dragos , si eu stau in Balta Alba .🙂 Suntem vecini ?😀
    Desi n-am prins cutremurul din ’77 ( pff…cred ca nu eram nici in scrisorile lu’ tata catre mama atunci ) mi s-a povestit ca a fost teribil . La etajul 10 daca te uiti pe fereastra in timpul unui cutremur efectiv vezi cum tot blocul se misca . Bloc care are 8 scari , deci e imens de lung .😀 Pfff…ingrozitor.

  17. ZuZu nu vine de la lapte zuzu ci de la putin crazy,zurliu😛

  18. @ Ana, pe timpul ala stateam in Balta Alba. Intre timp m-am mutat mult mai departe, in Dristor.
    Da, presupun ca e foarte romantic sa vezi de la etajul 10 cum se clatina blocul. Intrebarea e: chiar crezi ca vei avea timp de asa ceva?

    @ ZuZu, multumesc de lamurire🙂 . Mi-ai dat o idee de articol. Eu am vrut sa scot in evidenta umorul situatiei🙂

  19. Nu e deloc romantic . E un lucru cel putin inspaimantator . Iti zguduie multe lucruri din tine si imaginea asta nu se uita prea usor. Mai bine as spune deloc . N-am spus ca o sa am timp sa fac asa ceva . Pur si simplu mi s-a intamplat , fara sa planific nimic.

  20. N-am prins cine stie ce calamitati si dezastre, thanks God, Constanta e un oras destul de ferit… cu toate ca atunci cand eram mica, visam mereu ca o sa ne inghita marea peste noapte😆. Dar mereu am fost paranoica…ca si altii, sper ca nu mi se poate intampla mie, dar in acelasi timp, ma gandesc ce as face eu in caz de nu stiu ce.
    Am prins un singur cutremur mai maricel, acum un an sau doi, nu-mi mai aduc aminte. Evident, pentru adulti n-a fost mare lucru, dar eu cand am vazut calculatorul cum se misca in fatza mea si cum tastatura imi tremura sub degete, am incremenit. Pana sa iasa tata sa ne spuna ca e cutremur, eu eram deja sub tocul usii, oripilata 😆. Am ramas usor traumatizata de atunci… cand am fost la admitere la Bucuresti, am stat intr-un apartament la etajul 6. Eram foarte stresata si intr-o seara m-am trezit chiar panicata, cu impresia ca e cutremur. Acum o sa ma mut tot intr-un apartament situat la etajul 6, si presimt ca paranoia mea va atinge limite inexplicabile😆. Nu stiu cat de rezistent e blocul, e situat pe Iuliu Maniu, in Militari, langa statia Gorjului. Chiar ma batea gandul sa citesc niste materiale despre evacuare in caz de cutremur…

  21. @ Chocolate, am si sfaturi d-alea, ce sa faci in caz de cutremur, dar degeaba le spun, ca oricum lumea va navali pe scari.

    Din cate stiu eu, blocurile de pe Iuliu Maniu sunt rezistente. Dar depinde si de cutremur.

    Daca n-ai prins inca dezastre si calamitati, exista posibilitatea sa fii onorata cu un cutremur pe perioada sederii in Bucuresti. Pentru ca sigur va veni in urmatorii 2-3 ani. Si, daca nu va veni, tot nu conteaza, ca in 2012 e sfarsitul lumii.

    @ Ana, dar despre care cutremur vorbesti??

  22. @ Dragos , despre unul dintre cele pe care le-am prins si eu .😀 Nu mai stiu exact anul dar s-a intamplat acum vreo 4-5 ani .

  23. Cred ca acum 4-5 ani de fapt .:D

  24. @ Ana….ala a fost cutremur? Pai abia de m-am simtit leganat…si am crezut ca mi se trage de la palinca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s